Ce lecții am învățat după ultima încălzire globală

publicat de Florin Mitrea
54 vizualizări
Formațiunea Claron

În urmă cu 56 de milioane de ani, Pământul a trecut prin cel mai rapid și mai extins eveniment de încălzire globală din toată istoria sa: Maximul Termic din Paleocen-Eocen, care prezintă similitudini cu încălzirea globală din zilele noastre și din viitor. Acest episod s-a caracterizat printr-o creștere a temperaturilor globale cu 5-8 grade Celsius și a fost marcat de o intensificare sezonieră a precipitațiilor, ceea ce a dus la deplasarea unor cantități mari de argilă în oceane, făcându-le nelocuibile pentru anumite specii.

Maximul Termic din Paleocen-Eocen a apărut în doar 5.000 de ani (un timp foarte scurt pe scară geologică) și a durat circa 200.000, ducând la dispariția a numeroase viețuitoare marine și terestre. Acest scenariu s-ar putea repeta și astăzi, potrivit unei echipe de cercetători de la Universitatea din Geneva, care a analizat sedimentele din adâncurile Golfului Mexic.

Încălzirea globală de la granița dintre Paleocen și Eocen ar fi putut fi cauzată de concentrațiile ridicate de dioxid de carbon și metan din atmosferă. Ca și în prezent, aceste gaze cu efect de seră ar fi putut fi produse de diferite fenomene: eliberarea hidraților de metan de pe fundul mărilor, topirea bruscă și extinsă a permafrostului și injectarea de magmă în sedimentele organice din partea vestică a Norvegiei. Originea acestor procese încă nu este clară. Impactul cu un meteorit și/sau intensificarea activității vulcanice din adâncurile Atlanticului de Nord ar fi putut fi și ele responsabile.

O „arhivă” geologică de o calitate fără precedent

Datorită numeroaselor asemănător dintre Maximul Termic din Paleocen-Eocen și încălzirea globală din prezent, dovezile geologice din acea perioadă sunt intens studiate de către oamenii de știință. O echipă de cercetători de la Universitatea din Geneva a studiat influența schimbărilor climatice din acea perioadă asupra procesului de formare și depunere a sedimentelor, pentru a înțelege modul în care aceste schimbări s-ar fi putut transmite din atmosferă până în adâncul oceanului.

Cercetătorii au analizat sedimentele extrase de la peste 8 km adâncime din Golful Mexic. Acest bazin funcționează ca un „rezervor” uriaș în care sunt deversate materialele erodate și transportate de pe tot continentul nord-american în decursul a milioane de ani. Datorită colaborării cu o companie din domeniul extracției petrolului, echipa a reușit să obțină eșantioane de o calitate fără precedent, întinse pe o adâncime de 180 de metri.

Mai multă argilă pe fundul oceanului

Oamenii de știință de la Universitatea din Geneva au constatat că eșantionul de sedimente din perioada Maximului Termic din Paleocen-Eocen era format dintr-un strat gros de argilă, urmat de un strat de nisip – un rezultat oarecum surprinzător.

Aceste rezultate sugerează că acea perioadă nu a fost marcată de o creștere a ratei anuale a precipitațiilor, ci de o intensificare sezonieră a precipitațiilor. Acest lucru a dus la creșterea mobilității râurilor, care au transportat în adâncurile oceanelor cantități însemnate de argilă de pe câmpiile aluviale adiacente. Fenomenul a dus la creșterea turbidității apei oceanice, cu efecte dăunătoare asupra vieții marine, mai ales asupra coralilor.

„Maximul Termin din Paleocen-Eocen este un potențial analog al încălzirii globale din prezent”, spun autorii studiului. „Potrivit ultimului raport al IPCC, planeta se confruntă deja cu intensificarea sezonieră a precipitaților. După cum arată studiul nostru, acest lucru are potențialul de a destabiliza depozitele de sedimente la fel ca în urmă cu 56 de milioane de ani și cu aceleași consecințe pentru oceane și lumea vie.”

Sursa: Science Daily

Din aceeași categorie

© 2022-2024  Florin Mitrea – WordPress Theme Designed and Developed by PenciDesign

Acest site folosește cookies pentru a îmbunătăți experiența de navigare. Acceptă Detalii