Zone întinse din tundra arctică sunt așezate pe permafrost – sol înghețat bogat în carbon. Acest strat înghețat permanent înmagazinează carbonul din atmosferă, stocându-l uneori sub pământ timp de zeci de mii de ani.
Solul înghețat este izolat de o pătură umedă și răcoroasă de resturi de plante, mușchi și turbă. Însă dacă această pătură este arsă de incendiile de vegetație, permafrostul devine vulnerabil la dezgheț. Iar atunci când permafrostul se dezgheață, el eliberează carbonul din trecut, pe care microbii din sol îl convertesc în metan – un puternic gaz cu efect de seră, a cărui eliberare contribuie la schimbările climatice și la remodelarea latitudinilor nordice de pe glob.
Un studiu recent, publicat în revista Environmental Research Letters, a descoperit că emisiile de metan sunt mai pronunțate în zonele de tundră care au fost afectate de incendii de vegetație. Studiul s-a concentrat pe delta Yukon-Kuskokwim din Alaska, o zonă cunoscută anterior pentru emisiile sale semnificative de metan.
Echipa de cercetători din cadrul proiectului ABoVE (Arctic-Boreal Vulnerability Experiment) al NASA, care studiază modificările de mediu din Alaska și vestul Canadei, a analizat cauzele unor emisii semnificative de metan observate în cursul anului 2018. Pentru aceasta, harta emisiilor de metan a fost suprapusă cu harta incendiilor de vegetație.
Puncte fierbinți ale emisiilor de metan în tundra arctică
Cercetătorii au constatat că „punctele fierbinți” ale emisiilor (zonele unde emisiile de metan sunt cele mai intense) erau cu 30% mai frecvente în zonele implicate în incendii de vegetație în ultimii 50 de ani, probabilitate care a sărit până aproape de 90% în cazul perimetrelor atinse de apă. Zonele umede arse recent au înregistrat cea mai mare proporție de puncte fierbinți.
Aceste descoperiri la scară mare, care au cuprins aproape 700 de mile pătrate din Alaska, ajută la completarea observațiilor din teren, spune Merritt Turetsky, ecolog la Universitatea din Colorado – Boulder. Monitorizările aeriene ajută oamenii de știință să înțeleagă tundra artică, unde cercetările în teren sunt limitate de rețeaua de drumuri, care tinde să evite zonele mlăștinoase.
Efectele dezghețării permafrostului se întind mult dincolo de nordul îndepărtat. Impactul incendiilor de vegetație asupra permafrostului declanșează o buclă climatică: incendiile de vegetație eliberează metan, care accelerează schimbarea climei, care crește frecvența incendiilor de vegetație – și așa mai departe.
Incendiile din tundră încă sunt relativ rare, dar este de așteptat ca ele să se înmulțească datorită creșterii temperaturilor și descărcărilor electrice. Unele estimări sugerează că numărul incendiilor de vegetație din delta Yukon-Kuskokwim ar putea crește de patru ori până la sfârșitul secolului. În lipsa arborilor înalți în care flăcările să urce, incendiile de tundră se întind lent la nivelul solului, arzând mocnit luni de zile și ajungând, uneori, în subteran, pentru ca apoi să reapară după un timp.
Având în vedere cantitatea de carbon înghețată sub tundra arctică, consecințele potențiale sunt enorme. Se estimează că permafrostul arctic stochează 1.700 de miliarde de tone de carbon, adică de 50 de ori mai mult decât tot carbonul eliberat prin arderea combustibililor fosili în anul 2019.
Sursa: Popular Science