Telescopul Spațial James Webb al NASA a dezvăluit noi detalii în privința evoluția unei protostele din norului întunecat L1527. Culorile vii ale nebuloasei, vizibile doar în lumina infraroșie, arată protosteaua în mijlocul materiei pe care o absoarbe pentru a deveni o stea adevărată.
O protostea este un nucleu fierbinte din inima unui nor de gaze și praf, care se prăbușește sub propria sa atracție gravitațională și care într-o zi va deveni o stea.
Protosteaua se află în „gâtul” clepsidrei din imagine, dar este ascunsă vederii. În centrul „gâtului” se observă un disc protoplanetar, sub forma unei linii închise la culoare. Lumina protostelei se răsfrânge deasupra și dedesubtul acestui disc, iluminând cavitățile din praful și gazele din vecinătate.
Caracteristicile cele mai evidente ale regiunii sunt norii colorați în portocaliu și albastru în imaginea de mai sus (realizată în lumină infraroșie), care prezintă cavități create de coliziunea dintre materia aruncată de protostea și praful și gazele din jur. Culorile sunt date de straturile de praf: în zonele albastre praful este mai subțire, iar în zonele portocalii straturile de praf sunt mai groase.
Telescopul James Webb surprinde și filamente de hidrogen molecular care a fost „șocat” de materia aruncată de protostea. Șocurile și turbulențele împiedică formarea unor noi stele, care altfel s-ar forma în tot norul. Ca rezultat, protosteaua domină întreg spațiul și absoarbe cea mai mare parte a materiei.
În ciuda haosului produs de L1527, vârsta sa este de doar aproximativ 100.000 de ani, fiind un obiect relativ tânăr. Având în vedere vârsta și strălucirea sa în infraroșu îndepărtat, L1527 este considerată o protostea de clasa 0 – primul stadiu al formării unei stele.
Protostelele de clasă 0, care încă sunt adăpostite în norii întunecați de praf și gaze, au nevoie de mult timp pentru a se transforma în stele adevărate. L1527 nu își generează energia prin fuziunea nucleară a hidrogenului, așa cum se întâmplă în cazul unei stele. Forma sa, deși predominant sferică, este instabilă și reprezintă între 20% și 40% din masa Soarelui.
Pe măsură ce protosteaua continuă să-și crească masa, nucleul său se comprimă gradual și se apropie de fuziunea nucleară stabilă. Norul molecular din vecinătate este alcătuit din gaze și praf dense atrase înspre centru, unde se află protosteaua. Materia cade în spirală spre centru și formează un disc dens de material denumit disc de acreție, care alimentează cu materie protosteaua. Pe măsură ce dobândește mai multă masă și continuă să se comprime, temperatura nucleului crește, ajungând în final la limita declanșării fuziunii nucleare.
Discul de acreție, observat în imagine sub forma unei benzi întunecate în mijlocul centrului luminos, are o mărime aproximativ cât cea a Sistemului Solar. Având în vedere densitatea, nu este ceva neobișnuit ca materia să se grupeze și să se declanșeze procesul de formare a planetelor.
Așadar, L1527 oferă o imagine a modului în care Soarele și sistemul nostru solar arătau la începuturile lor.
Sursa: SciTechDaily