Foarte mulți oameni au un sentiment de repulsie când vine vorba despre paraziți și puțini ar accepta să-și împartă în mod intenționat corpul cu unul dintre aceștia. Însă parazitismul merită mai mult respect, fiind ”o formă de viață de un succes excepțional”, spune Jimmy Bernot, biolog la Muzeul Național Smithsonian de Istorie Naturală din Washington, D.C. Animalele, plantele, ciupercile, bacteriile și virusurile pot fi toate parazite, de la liliecii-vampir până la peștii-pescar din adâncuri, ai căror masculi de dimensiuni mici se atașează permanent de femele.
Parazitismul este o formă de simbioză – o relație strânsă între două organisme. În timp ce unii paraziți, numiți parazitoizi, sunt mortali pentru gazdele lor, mulți nu provoacă probleme majore. Alții chiar își vor proteja gazdele de alți paraziți, cum ar fi virusurile care protejează bacteriile împotriva antibioticelor. Vești proaste dacă luați penicilină, vești bune pentru micuțul agent patogen.
Paraziții obțin nutrimentele de la gazdele lor în diferite moduri. Unii, numiți ectoparaziți, literalmente beau sângele sau mănâncă pielea gazdelor lor. Alții, numiți endoparaziți, se instalează în interiorul gazdelor lor – gândiți-vă la viermii intestinali.
Nu există estimări solide cu privire la câte specii de paraziți există în lume, dar unii experți consideră că există mult mai multe specii de paraziți decât restul speciilor de animale – și majoritatea paraziților sunt probabil încă nedescoperiți.
Având în vedere că paraziții au pătruns în fiecare ungher a vieții, nu este de mirare că strategia lor a existat de mult, mult timp. Cea mai veche interacțiune parazit-gazdă din înregistrările fosile a fost a unui vierme care fura nutrimente dintr-un brahiopod asemănător scoicilor, în urmă cu 515 milioane de ani.
”Când dezvoltăm rețele trofice sau rețele ecologice, constatăm, în unele cazuri, că paraziții reprezintă mai mult de jumătate din legăturile dintre specii”, spune Mackenzie Kwak, parazitolog la Universitatea Națională din Singapore. ”Așadar, paraziții reprezintă adezivul care leagă aceste ecosisteme.”
Dincolo de lipitori
Lipitorile – un tip de vierme – sunt cei mai cunoscuți paraziți. Există 700 de specii, dar doar aproximativ jumătate dintre ele sug sânge. Locuiesc peste tot pe Pământ, cu excepția Antarcticii terestre – dar oceanele din jurul continentului polar au lipitori cu tentacule care seamănă cu niște degete murdare.
Paraziții pot deveni chiar mai ingenioși decât atât. Luați ca exemplu muștele care preferă să trăiască în nările amfibienilor sau păduchii care mănâncă limba peștilor, creaturi marine care se prind pe limba unui pește – unul dintre puținele exemple de parazit care înlocuiește literalmente un organ al gazdei.
Pe lângă faptul că trăiesc în corpul gazdei, paraziții și-au dezvoltat modalități de a le steriliza, de a le pirata sistemul imunitar sau chiar de deturnare a comportamentului lor. De exemplu, unele ciuperci Cordyceps își transformă insectele-gazdă, cum ar fi furnicile, în „zombi”, forțându-le să urce deasupra solului – un loc perfect pentru dispersarea sporilor ciupercii – înainte de a le ucide. Sporii cad pe pământ, aterizând pe o nouă insectă, după care ciclul continuă.
Unii paraziți folosesc indirect resursele gazdelor. Un exemplu este cucul comun, care depune ouăle în cuibul altei păsări, forțând pasărea să crească singură puii de cuc.
Mic, dar puternic
Unii paraziți, deși mici, pot avea efecte uriașe asupra ecosistemelor în care trăiesc. Umila Rhinanthus minor (clocotici) este o plantă parazită originară din Europa, care își strecoară rădăcinile în ierburi și le suge seva până când acestea se usucă.
”În esență, atunci când nu există clocotici în pajiștilre cu flori sălbatice, acestea devin fânețe”, explică Kwak. ”Însă când exită clocotici, această plantă slăbește ierburile hiper-competitive și duce la o diversitate bogată de plante cu flori.”
Prin înlocuirea ierburilor cu flori sălbatice, clocoticiul face loc și insectelor polenizatoare, care, la rândul lor, atrag păsările și amfibienii.
Paraziți ai paraziților
Atunci când un parazit este un parazit al unui parazit, el se numește hiperparazit – fapt care este ceva destul de obișnuit. Un exemplu este viespea parazită Hyposoter horticola, care este parazitată de Mesochorus cf. stigmaticus, o altă viespe care își depune ouăle în larvele de H. horticola.
În unele cazuri rare, pot exista chiar și hiper-hiperparaziți, cum ar fi o ciupercă pe o ciupercă de pe o altă ciupercă aflată pe un copac. În Noua Zeelandă, ciuperca Rhinotrichella globulifera mănâncă părțile moarte ale ciupercii Hypomyces cf. aurantius, care, la rândul său, mănâncă ciuperca Fomes hemitephrus, care colonizează fagul.
Salvați paraziții
În ciuda importanței lor, paraziții sunt neglijați, spune Jessica Stephenson, profesor asistent la Universitatea din Pittsburgh, care studiază evoluția parazitismului.
De exemplu, programele de conservare trec deseori cu vederea aceste organisme. În multe privințe, paraziții sunt mai amenințați decât alte organisme, în special de schimbările climatice. În primul rând, există efectele directe ale creșterii temperaturilor globale, care în trecut au provocat mai multe extincții în masă. Iar dacă o singură gazdă a mai multor paraziți dispare, ar putea duce la dispariția mai multor specii parazite dintr-o singură lovitură.
”Având în vedere hiperdiversitatea lor, ar putea însemna că paraziții reprezintă majoritatea speciilor care se confruntă cu extincția”, au scris Kwan și coautorii săi într-un studiu din 2020 care solicită un ”plan global de conservare a paraziților”. Aproape orice animal aflat pe cale de dispariție are paraziți aflați și ei pe cale de dispariție, majoritatea fiind specii noi.
De exemplu, cercetătorul a fost printre primii care au documentat căpușa pangolinului (Amblyomma javanense), care trăiește pe pangolinul Sunda din Asia de Sud-Est, aflat pe cale de dispariție. De asemenea, el a dat numele popular al unuia dintre cei mai rari paraziți ai Australiei, puricele goblin (Stephanocircus domrowi), numit așa pentru că trăiește pe marsupialul Gymnobelideus leadbeateri.
Este important de reținut că astfel de eforturi de conservare nu se aplică paraziților umani sau de animale, cum ar fi viermele de Guineea, care provoacă o boală debilitantă în care viermele iese din pielea unei persoane, spune studiul.
Însă în multe alte cazuri, spune Kwak, ”aceste specii nu sunt neapărat dăunătoare gazdelor lor. Sunt doar pasageri în această călătorie lungă, evolutivă […] și merită să-i protejăm pentru integritatea și stabilitatea ecosistemului.”
Sursa: National Geographic