Mii de stele tinere nemaivăzute anterior au fost surprinse de Telescopul Spațial James Webb al NASA în pepiniera stelară 30 Doradus. Denumită și Nebuloasa Tarantula, aceasta a fost mult timp preferata astronomilor care studiază formarea stelelor. Imaginea arată galaxiile îndepărtate din fundal, dar și structura detaliată și compoziția gazului și prafului din nebuloasă.
Situată la 161.000 de ani-lumină față de noi, în Marele Nor al lui Magellan, Nebuloasa Tarantula este cea mai mare și mai strălucitoare regiune de formare a stelelor din Grupul Local – galaxiile cele mai apropiate de Calea Lactee. Ea găzduiește cele mai fierbinți și mai masive stele cunoscute până acum.
Astronomii au studiat nebuloasa cu trei instrumente în infraroșu de înaltă rezoluție ale Telescopului James Webb. Văzută cu instrumentul NIRCam (camera în infraroșu apropiat), regiunea seamănă cu vizuina unei tarantule, căptușită cu mătase. Cavitatea din centrul nebuloasei (în centrul imaginii realizate de NIRCam) a fost creată de radiația emisă de un roi de stele tinere masive, colorat în albastru-pal în imagine. Doar zonele dense din jur rezistă eroziunii puternice produse de vânturile stelare, care creează structuri cosmice asemănătoare unor stâlpi ce par a fi orientați înapoi către roiul de stele. Acești stâlpi conțin protostele, care, în cele din urmă, vor ieși din coconii lor de praf și vor modela la rândul lor nebuloasa.
Regiunea capătă un nou aspect atunci când este văzută de instrumentul în infraroșu mijlociu (MIRI) al telescopului. Stelele fierbinți încep să dispară din imagine, iar locul lor este luat de praful și gazele mai reci. Lungimile de undă din domeniul infraroșu mijlociu pătrund prin norii de praf, dezvăluind evenimente cosmice nemaivăzute anterior.
Unul dintre motivele pentru care Nebuloasa Tarantula este interesantă pentru astronomi este faptul că ea are o compoziție chimică similară cu cea a regiunilor gigantice de formare a stelelor observate la „amiaza cosmică” a universului, atunci când acesta avea doar câteva miliarde de ani, iar formarea stelelor era la apogeu. Regiunile de formare a stelelor din Calea Lactee nu produc stele noi cu aceeași rată ca Nebuloasa Tarantula și au o compoziție chimică diferită.
În ciuda miilor de ani de observare a stelelor, procesul de formare a stelelor încă mai deține numeroase secrete, multe dintre ele datorate incapacității noastre anterioare de a vedea dincolo de norii groși ai pepinierelor stelare. Însă Telescopul James Webb a început să dezvăluie un univers nemaivăzut până acum și să rescrie povestea nașterii stelelor.
Cum a fost descoperită Nebuloasa Tarantula?
Nebuloasa Tarantula a fost observată de Nicolas-Louis de Lacaille, în timpul unui expediții efectuate la Cape of Good Hope între anii 1751 și 1753. Johann Bode a inclus-o în atlasul său stelar din 1801, Uranographia, în care i-a acordat poziția 30 în constelația „Xiphias sau Dorado”. În loc de a primit o magnitudine stelară, ea fost catalogată drept nebuloasă. Denumirea sa actuală i-a fost acordată la mijlocul secolului XX.
Sursa: NASA