Superroiul Laniakea este o structură cosmică vastă care găzduiește galaxia noastră, Calea Lactee, împreună cu alte aproximativ 100.000 de galaxii vecine. Acest superroi (supercluster) a fost definit în septembrie 2014 de o echipă de astronomi care i-a inclus pe R. Brent Tully, de la Universitatea din Hawaii, Hélène Courtois, de la Universitatea din Lyon, Yehuda Hoffman, de la Universitatea Evreiască din Ierusalim, și Daniel Pomarède, de la Universitatea Paris-Saclay. Aceștia au introdus o nouă metodă de a definire a superroiurilor pe baza vitezei relative a galaxiilor.
Laniakea se întinde pe impresionanta distanță de 160 de megaparseci sau aproximativ 520 de milioane de ani-lumină. Masa sa aproximativă este de 1017 mase solare, adică de circa 100.000 de ori masa galaxiei noastre. În mod interesant, această masă este similară cu cea a Superroiului Horologium.
Superroiul Laniakea este format din patru subpărți, cunoscute anterior drept superroiuri separate:
- Superroiul Virgo (Fecioara) – această parte conține Calea Lactee;
- Superroiul Hydra-Centaurus – locul în care se află Marele Atractor (punctul gravitațional central al Superroiului Laniakea);
- Peretele Antlia (Antlia Wall) – cunoscut și sub denumirea de Superroiul Hydra;
- Superroiul Pavo-Indus – include Superroiul Sudic, ce cuprinde Roiul Fornax, Dorado și Norii Eridanus.
Numele de Laniakea înseamnă „paradisul incomensurabil” în limba hawaiiană. Numele a fost sugerat de Nawa’a Napoleon, profesor asociat de limba hawaiiană la Colegiul Comunitar Kapiolani. Numele a fost dat în onoarea navigatorilor polinezieni, care au folosit cunoștințele despre ceruri pentru a naviga în Oceanul Pacific.
În ciuda dimensiunilor sale imense, studiile recente au arătat că superroiul nu este legat gravitațional. În timp, el se va dispersa.
Cum a fost descoperit Superroiul Laniakea?
Descoperirea Superroiului Laniakea a fost o realizare remarcabilă în domeniul astronomiei. Haideți să vedem cum a fost dezvăluită această structură cosmică imensă!
Astronomii au studiat viteza de deplasare a galaxiilor în raport cu radiația cosmică de fond – radiația rămasă după Big Bang și a cărei temperatură este aproape uniformă în tot cosmosul. Prin măsurarea efectului Doppler al galaxiilor (modul în care lungimea de undă a luminii se modifică datorită deplasării galaxiilor), oamenii de știință au putut deduce viteza acestora. Ei au observat că galaxiile nu sunt distribuite aleatoriu, ci urmează direcții specifice.
Se știa că Marele Atractor, o anomalia gravitațională masivă, influențează mișcarea galaxiilor din vecinătatea noastră cosmică. Totuși, localizarea și întinderea acestuia încă rămâneau un mister.
Astronomii au utilizat conceptele de vid cosmic (regiuni cu puține galaxii) și supradensități (regiuni cu multe galaxii) pentru a cartografia structura la scară largă a universului. Ei au identificat regiuni în care galaxiile urmează un punct central sau se îndepărtează de acesta.
Echipa de astronomi condusă de R. Brent Tulyy și Hélène Courtois a analizat deplasarea stranie a galaxiilor. Ei au definit granițele Superroiului Laniakea pe baza influenței gravitaționale exercitate de galaxiile din interiorul acestuia.
În concluzie, descoperirea Suprroiului Laniakea a implicat înțelegerea vitezelor galactice, cartografierea structurilor cosmice și recunoașterea influențelor gravitaționale ale galaxiilor vecine.