Dacă vă întâlniți cu o specie necunoscută de șerpi, v-ați putea întreba dacă este otrăvitoare sau veninoasă – ori dacă există vreo diferență între acești doi termeni. Adevărul este că ”otrăvitor” și ”veninos” sunt concepte unice și descriu căile specifice prin care animalele își etalează arsenalul chimic.
Animalele otrăvitoare și cele veninoase utilizează toxine – substanțe care, în cantități reduse, produc efecte fiziologice vătămătoare substanțiale – pentru a se apăra sau pentru a subjuga prada. Însă viețuitoarele veninoase, cum sunt viespile, își livrează cocktail-ul toxic prin rănirea altui animal, de obicei prin intermediul unui colț, țep sau ac. În schimb, organismele otrăvitoare își administrează secrețiile în mod pasiv, de obicei prin intermediul tegumentului, atunci când alte creaturi le ating sau ingerează.
Alegeți-vă otrava
Speciile otrăvitoare își folosesc toxinele în scop defensiv, pentru a evita să fie mâncate de către prădători, spune David Nelsen, biolog la Universitatea Southern Adventist din Tennessee. De aceea veninurile ocolesc sistemul digestiv, ajungând în corp prin intermediul rănilor.
Atunci când animalul este ingerat de către un prădător, aceste toxine călătoresc prin corp repede, producând boală sau moarte, în funcție de otravă și doză. De exemplu, peștii-balon sunt mortali datorită unei neurotoxine din tegumentul și organele lor, care este mai toxică decât cianura.
Numeroase animale otrăvitoare nu își produc ele singure mecanismele de apărare, ci le obțin din alte surse din mediul înconjurător. Spre exemplu, peștii-balon își obțin tetrodotoxina de la o bacterie marină. În stadiul de omidă, fluturii Monarch mănâncă plantele de laptele-câinelui toxice, care le conferă un gust amar atunci când devin adulți.
Culorile de avertizare abundă și ele în rândurile viețuitoarelor otrăvitoare, mai ales la broaștele otrăvitoare din America Centrală și de Sud.
”Broaștele otrăvitoare poartă o varietate de alcaloizi neurotoxici, de la unii dezagreabili până la alții letali”, spune Rebecca Tarvin, biolog la Universitatea Berkeley, California.
Unul dintre cele mai otrăvitoare animale de pe planetă, broasca otrăvitoare aurie din Columbia (Phyllobates terribilis), concentrează batracotoxina – probabil din gândacii minusculi pe care îi mănâncă – și o secretă printr-o glandă tegumentară. Un singur animal produce suficientă otravă pentru a omorî câțiva oameni.
Broasca otrăvitoare aurie își obține toxinele din gândacii minusculi cu care se hrănește. | Foto: WILFRIED BERNS/WIKIPEDIA
Mușcături și lovituri
Deoarece veninurile sunt produse, în general, de către animalele care le utilizează, ele au o structură mai complexă și „trebuie livrate mai direct în corpul altui organism, ocolind sistemul digestiv”, spune David Nelsen. O metodă populară pentru numeroase creaturi veninoase este mușcătura otrăvitoare. De exemplu, păianjenii și șerpii își împrăștie toxinele cu ajutorul unor colți goi la interior, iar aceste toxine blochează sistemele neurologic și circulator ale victimei.
Natura și-a dezvoltat și alte strategii ingenioase. Unele șopârle – inclusiv varanul uriaș – par a avea o salivă veninoasă. Solenodonul – un mamifer rar din Caraibe, asemănător cu un chițcan – are și el o mușcătură veninoasă. Melcul conic marin folosește un dinte modificat pe post de harpon veninos pentru a prinde animale mici, însă poate injecta suficientă toxină pentru a omorî animale mult mai mari.
După ce își mușcă victima, varanul uriaș o poate urmări pe distanțe lungi, până ce veninul își face efectul. | Foto: MARK DUMONT/WIKIPEDIA
Alte animale veninoase își injectează toxinele cu ajutorul unui ac sau al unui țep, cum este peștele de piatră, care stochează veninul în înotătoarea dorsală, sau broasca lui Greening, care folosește țepi mici de pe cap pentru a ataca victimele cu lovituri de cap toxice.
Deosebit de straniu este sistemul veninos al lorisului (genul Nycticebus), un primat nocturn din Asia de Sud-Est. Lorișii prezintă sub membrele lor anterioare glande producătoare de toxine, pe care apoi le ling și le împrăștie printr-o mușcătură atunci când sunt amenințați. Anna Nekaris, expert în biologia primatelor la Universitatea Oxford Brookes, spune că saliva și amestecul de toxine par a produce reacții imunitare dramatice la animalul mușcat. „La oameni, acestea se manifestă prin șoc anafilactic, dureri puternice sau necrozarea țesuturilor”, spune cercetătoarea.
O a treia categorie
Ar mai putea exista un al treilea tip de livrare a toxinelor, o combinație între categoria animalelor otrăvitoare și cea a animalelor veninoase: toxungenul. Animalele toxungene nu își injectează toxinele cu ajutorul colților sau al acelor, dar nici nu așteaptă să fie atinse sau înhățate. Ele își aruncă sau pulverizează toxinele în direcția atacatorilor. Gândacii-bombardier scuipă benzochinone iritante din abdomenul lor, iar salamandrele de foc pulverizează toxine la distanțe de zeci de centimetri.
Apoi mai sunt sconcșii. „Majoritatea oamenilor nu consideră toxică substanța pulverizată de un sconcs”, spune David Nelsen. „Însă un câine sau o pisică pulverizate în față poate suferi episoade violente de strănut, vomitat, orbire temporară sau chiar afectarea globulelor roșii.”
Toate cele de mai sus
În cazuri rare, speciile pot fi veninoase și otrăvitoare în același timp. Un exemplu sunt cobrele scuipătoare, care mușcă și pulverizează un venin dureros și orbitor în ochii și fața atacatorilor, datorită unor orificii din colții lor.
Unii șerpi din genul Rhabdophis, care trăiesc în sud-estul Asiei, prezintă o mușcătură veninoasă, dar se hrănesc și cu broaște otrăvitoare, de la care fură toxinele și le secretă prin glande din zona gâtului.
Sursa: National Geographic