Telescopul Spațial James Webb (JWST), lansat în decembrie anul trecut, și-a alimentat încet instrumentele și și-a desfășurat parasolarul, iar acum se află în proces de aliniere a oglinzilor pentru pregătirea punerii în funcțiune. În câteva luni, cel mai puternic telescop spațial construit vreodată își va îndrepta privirea spre stele.
Astronomii speră că ceea va surprinde JWST va schimba modul în care înțelegem universul, la fel cum s-a întâmplat în cazul Telescopului Spațial Hubble cu decenii în urmă.
Una dintre capacitățile Telescopului James Webb, pe care Hubble nu a avut-o, este oportunitatea de a vedea planetele care orbitează în jurul stelelor îndepărtate și poate, doar poate, de a detecta semne de viață.
Posibilitatea de a detecta biosemnăturile de la distanță a fost un subiect fierbinte în ultimii ani. În sistemul nostru solar, recenta descoperire a fosfinei în atmosfera planetei Venus a dus la o serie de speculații că acest compus chimic ar fi putut fi creat de forme de viață microbiene.
În mod similar, experții în teledetecție au sugerat că viața vegetală – care utilizează fotosinteza pentru producerea de energie – ar putea fi detectată în lungimi de undă în infraroșu, deoarece clorofila absoarbe lumina vizibilă, dar strălucește în infraroșu, ceea ce ar oferi planetelor acoperite de frunziș o ”aură roșiatică” distinctă.
Un singur pixel dintr-o imagine a unei planete îndepărtate ar putea conține suficiente informații pentru a ne spune dacă viața biologică există acolo, pe baza datelor conținute de lungimile de undă ale luminii care ajunge la lentila telescopului.
Dar cum rămâne cu viața inteligentă? Ar putea JWST detecta civilizații similare cu a noastră? Cum le-am căuta? Cele mai bune răspunsuri vin din înțelegerea a cum arată din spațiu civilizația umană de pe Pământ.
Lumea produce căldură reziduală (din industrie, încălzirea locuințelor și alte surse) și lumină artificială noaptea, dar poate cel mai important lucru este acela că producem compuși chimici care ne umplu atmosfera și care altfel nu ar fi prezenți. Acești constituieți atmosferici artificiali ar putea oferi indicii ale prezenței noastre unei specii extraterestre îndepărtate care scanează galaxia noastră.
Un studiu recent – disponibil sub formă de preprint pe ArXiv – a analizat posibilitatea de a utiliza Telescopul James Webb pentru a căuta poluanți industriali în atmosferele exoplanetelor.
Studiul s-a concentrat în principal pe clorofluorocarburi (CFC), care aici pe Pământ sunt produse pe scară industrială ca agenți frigorifici și de curățare. CFC-urile sunt cele care au creat masiva gaură din stratul de ozon al Pământului în anii 1980, înainte ca interzicerea la nivel internațional a utilizării acestor compuși să ducă la reducerea nivelurilor la valori mai puțin dăunătoare. Dacă aceste gaze cu un puternic efect de seră ar fi descoperite altundeva în galaxie, ele ar fi un indiciu al prezenței unei civilizații industrializate.
Cu alte cuvinte, chiar cele mai periculoase reziduuri ale omenirii – poluanții noștri – ar putea deveni lucrurile care să ne facă detectabili. Iar aceasta înseamnă că și noi am putea descoperi alte specii capabile să trateze atmosfera propriei planete cu aceeași disprețuire.
Există câteva limitări în privința posibilităților lui JWST de a detecta clorofluorocarburile. Dacă steaua unei planete este prea strălucitoare, ea ar masca semnalul.
Drept urmare, telescopul ar avea mai mult succes dacă ar studia stelele de clasă M, care sunt pitice roșii mai puțin strălucitoare. Un exemplu apropiat este TRAPPIST-1, o pitică roșie situată la 40 de ani-lumină distanță, în jurul căreia orbitează mai multe planete asemănătoare Pământului chiar în zona sa locuibilă. JWST ar putea detecta clorofluorocarburile din atmosferele planetelor lui TRAPPIST-1, deoarece lumina slabă a stelei nu ar ascunde semnalul acestor compuși chimici în același mod în care ar face-o o stea strălucitoare, așa cum este Soarele (o stea de clasă G).
În schimb, un telescop asemănător lui JWST de pe o planetă a lui TRAPPIST-1 nu ar putea detecta CFC-urile din atmosfera planetei noastre, deoarece soarele nostru este prea strălucitor.
Din păcate, stelele de clasă M nu sunt propice pentru viață, deoarece, atunci când sunt tinere, ele sunt instabile și produc erupții solare puternice care ar extermina orice viață în curs de dezvoltare pe planetele din jurul lor. Cu toate acestea, ele tind să se liniștească pe măsură ce îmbătrânesc, deci prezența vieții nu este chiar o imposibilitate. Trebuie doar să ne mai temperăm puțin din așteptări.
Indiferent de ce vom găsi sau nu acolo, faptul că suntem pe cale de a putea privi spre tot universul schimbă complet regulile jocului.
Sursa: Universe Today.