specii dispărute – Info Natura

Insecte gigantice din perioada carboniferă: o lume uitată a dimensiunilor extreme

Florin Mitrea — Fri, 03 Apr 2026 05:00:00 +0000

În istoria Pământului, puține epoci au fost la fel de spectaculoase precum perioada Carboniferă, desfășurată aproximativ între 359 și 299 de milioane de ani în urmă. Această eră este renumită pentru pădurile luxuriante care aveau să genereze marile depozite de cărbune, dar și pentru un fenomen care continuă să fascineze cercetătorii și publicul larg deopotrivă: apariția unor insecte gigantice.

Conceptul de insecte gigantice nu este doar un artificiu narativ sau o exagerare populară, ci o realitate documentată paleontologic. Fosilele descoperite în diverse regiuni ale globului indică existența unor artropode de dimensiuni greu de imaginat astăzi, inclusiv libelule cu anvergura aripilor de peste 70 cm sau miriapode lungi de peste 2 metri.

Contextul geologic și climatic al Carboniferului

Pentru a înțelege fenomenul insectelor gigantice, este esențial să analizăm mediul în care acestea au evoluat. Perioada Carboniferă a fost caracterizată de un climat cald și umed, favorabil dezvoltării pădurilor dense de licopodii, ferigi arborescente și cozi de cal gigantice. Aceste ecosisteme au contribuit la creșterea nivelului de oxigen atmosferic până la valori estimate de aproximativ 30–35%, comparativ cu circa 21% în prezent.

Această concentrație ridicată de oxigen reprezintă unul dintre factorii principali care au permis dezvoltarea insectelor gigantice. Spre deosebire de vertebrate, insectele nu au un sistem respirator bazat pe plămâni, ci utilizează un sistem de trahee prin care oxigenul difuzează direct în țesuturi. În condiții de oxigen abundent, acest sistem devine mult mai eficient, permițând susținerea unor corpuri de dimensiuni mai mari.

Exemple emblematice de insecte gigantice

Printre cele mai cunoscute exemple de insecte gigantice se numără:

Meganeura – o rudă a libelulelor moderne, cu o anvergură a aripilor de aproximativ 65–75 cm. Era un prădător aerian eficient, probabil hrănindu-se cu alte insecte și mici vertebrate;
Arthropleura – un artropod terestru asemănător miriapodelor, care putea atinge lungimi de peste 2 metri. Este considerat cel mai mare artropod terestru cunoscut;
Gândaci și efemeroptere de dimensiuni neobișnuite, care depășeau semnificativ dimensiunile rudelor moderne.

Aceste organisme dominau ecosistemele terestre și aeriene ale vremii, ocupând nișe ecologice diverse și complexe.

Factorii care au favorizat gigantismul

Nivelurile ridicate de oxigen atmosferic au permis o difuzie mai eficientă în sistemul traheal al insectelor. Acest lucru a eliminat una dintre principalele limitări fiziologice ale dimensiunii corporale.

În Carbonifer, vertebratele terestre erau încă în stadii evolutive incipiente. Lipsa unor prădători eficienți a permis insectelor gigantice să se dezvolte fără presiuni selective intense în direcția miniaturizării sau mobilității extreme.

Pădurile dense ofereau hrană din abundență și adăpost, susținând populații mari și diversificate de artropode.

Limitele biologice ale dimensiunii la insecte

Deși condițiile din Carbonifer au permis apariția insectelor gigantice, există limite biologice inerente care împiedică atingerea unor dimensiuni nelimitate. Sistemul traheal, bazat pe difuzie pasivă, devine ineficient pe măsură ce distanțele interne cresc. În plus, exoscheletul chitinos, deși rezistent, devine dificil de susținut la dimensiuni foarte mari fără costuri energetice semnificative.

Aceste constrângeri explică de ce, chiar și în condiții optime, dimensiunile insectelor gigantice au rămas în anumite limite.

Declinul și dispariția insectelor gigantice

Spre sfârșitul Carboniferului și începutul Permianului, condițiile de mediu au început să se schimbe. Nivelul de oxigen atmosferic a scăzut treptat, iar climatul a devenit mai arid. Aceste schimbări au afectat direct fiziologia insectelor gigantice.

În același timp, apariția și diversificarea vertebratelor terestre, inclusiv a primelor reptile, au introdus noi presiuni selective. Prădătorii mai eficienți au redus avantajele gigantismului, favorizând organisme mai mici, mai agile și mai adaptabile.

Moștenirea insectelor gigantice

Deși insectele gigantice au dispărut, ele oferă perspective valoroase asupra relației dintre organism și mediu. Studiul acestor forme de viață contribuie la înțelegerea limitelor biologice, a impactului factorilor atmosferici asupra evoluției și a modului în care ecosistemele răspund la schimbările climatice.

În plus, ele continuă să inspire cultura populară, de la documentare științifice la filme și literatură science-fiction, unde ideea de insecte gigantice rămâne un simbol al unei naturi neîmblânzite și fascinante.

The post Insecte gigantice din perioada carboniferă: o lume uitată a dimensiunilor extreme appeared first on Info Natura.

Marile extincții care au schimbat istoria vieții pe Pământ

Florin Mitrea — Mon, 23 Mar 2026 05:00:00 +0000

Viața pe Pământ nu a evoluat liniar, într-o progresie calmă și predictibilă, ci în salturi dramatice, întrerupte de episoade de distrugere aproape totală. Dacă am putea comprima cei 4,5 miliarde de ani ai planetei într-un singur an calendaristic, marile extincții ar apărea ca niște incendii globale care izbucnesc brusc și redesenează harta vieții. Paradoxal, tocmai aceste crize au creat condițiile pentru apariția unor forme noi de viață – inclusiv pentru noi.

În istoria geologică sunt recunoscute cinci mari extincții în masă. Fiecare a șters între 50% și 95% dintre speciile existente la acel moment. Însă două dintre ele au avut consecințe cu adevărat transformatoare: marea extincție permiană și extincția de la sfârșitul Cretacicului.

Marea extincție permiană – aproape sfârșitul vieții

Acum aproximativ 252 de milioane de ani, la granița dintre Permian și Triasic, planeta a traversat cel mai devastator episod biologic cunoscut. Aproximativ 90–95% dintre speciile marine și 70% dintre cele terestre au dispărut.

Cauza principală este asociată cu erupții vulcanice masive în regiunea cunoscută astăzi drept Siberia. Aceste erupții au eliberat cantități uriașe de dioxid de carbon și metan, declanșând o încălzire globală severă. Oceanele au devenit anoxice – lipsite de oxigen – iar ecosistemele s-au prăbușit.

Această „Mare Moarte” nu a fost doar o criză biologică, ci un punct de resetare evolutivă. Liniile dominante ale Paleozoicului au dispărut, iar în vidul ecologic creat au început să se diversifice reptilele arhaice care vor da naștere, peste milioane de ani, dinozaurilor.

Extincția permiană ne arată un adevăr fundamental: viața este rezilientă, dar nu invulnerabilă. Când sistemele climatice sunt destabilizate rapid, consecințele sunt globale.

Extincția dinozaurilor – un asteroid schimbă totul

Dacă extincția permiană a fost lentă și complexă, evenimentul de acum 66 de milioane de ani a fost, în termeni geologici, aproape instantaneu.

Impactul asociat cu craterul Chicxulub, produs de un asteroid cu diametrul de aproximativ 10–12 km, a lovit actuala peninsulă Yucatán. Energia eliberată a fost echivalentă cu miliarde de bombe nucleare.

Consecințele au fost dramatice: incendii globale, un „iarnă de impact” cauzată de praful care a blocat lumina solară și prăbușirea lanțurilor trofice.

Dinozaurii non-aviari, dominanți timp de peste 160 de milioane de ani, au dispărut. Însă nu toți dinozaurii au murit: păsările sunt descendenții lor direcți.

În umbra marilor reptile, mamiferele existaseră deja de peste 100 de milioane de ani, dar rămăseseră mici și marginalizate din punct de vedere ecologic. După impact, ele au început un proces adaptativ spectaculos. În câteva milioane de ani, au ocupat nișe ecologice diverse – de la erbivore mari la prădători eficienți.

Fără acest impact, este puțin probabil ca primatele – și ulterior oamenii – să fi apărut.

Evenimentul de impact Chicxulub

Evenimentul de impact Chicxulub este un impact cosmic major produs acum aproximativ 66 de milioane de ani, la granița dintre Cretacic și Paleogen. Coliziunea unui asteroid uriaș cu Pământul, în zona actualei peninsule Yucatán, Mexic, a declanșat o catastrofă globală care a contribuit la extincția în masă a dinozaurilor non-aviari și a numeroaselor alte specii.

Craterul Chicxulub a fost identificat în anii 1970–1990 prin studii geofizice care evidențiau o structură circulară subterană de mari dimensiuni. Ipoteza impactului a fost susținută de stratul global de iridiu descoperit de echipa Alvarez în 1980, element rar pe Pământ, dar frecvent în meteoriți. Ulterior, forajele științifice au confirmat prezența rocilor topite și a cuarțului șocat, dovezi clare ale unui impact masiv.

Impactul a eliberat o energie echivalentă cu miliarde de bombe nucleare, provocând incendii globale, cutremure și o „iarnă de impact” cauzată de praful și aerosolii care au blocat lumina solară. Fotosinteza a intrat în colaps pentru luni sau ani, ducând la prăbușirea lanțurilor trofice. Aproximativ 75% din speciile de pe Pământ au dispărut.

Alte extincții majore: crize repetate, evoluție accelerată

Pe lângă cele două mari evenimente menționate, istoria vieții include și:

Extincția din Ordovician-Silurian (aprox. 444 milioane de ani), asociată cu glaciațiuni severe;
Extincția din Devonianul Târziu;
Extincția din Triasic-Jurasic, care a pregătit terenul pentru dominația dinozaurilor.

Aceste episoade nu au fost simple accidente, ci momente de transformare. Ele au reorganizat ecosistemele, au eliminat competiția dominantă și au permis apariția unor forme inovatoare.

Evoluția nu este doar competiție; este și oportunitate. Iar oportunitatea apare adesea după colaps.

Catastrofa ca motor evolutiv

La prima vedere, ideea că distrugerea poate stimula diversitatea pare paradoxală. Dar în biologie funcționează un principiu simplu: când ecosistemele sunt saturate, inovația este limitată. Când însă o criză elimină structurile dominante, spațiul evolutiv se deschide.

După Permian, reptilele arhaice s-au diversificat.
După Cretacic, mamiferele au explodat evolutiv.
După fiecare colaps, viața a revenit – diferită.

Astfel, marile extincții nu sunt doar episoade de pierdere, ci praguri de reorganizare biologică.

Suntem în a șasea extincție?

Mulți cercetători consideră că ne aflăm în plină „a șasea extincție în masă”, de această dată provocată nu de un asteroid sau de vulcani, ci de activitatea unei singure specii: Homo sapiens.

Rata actuală de dispariție a speciilor este de zeci sau sute de ori mai mare decât rata naturală de fond. Defrișările, schimbările climatice, poluarea și fragmentarea habitatelor destabilizează ecosisteme la scară globală.

Diferența majoră este că, pentru prima dată în istoria planetei, cauza (adică omul) este conștientă de impactul său.

Ce ne învață marile extincții?

Marile extincții ne obligă să privim evoluția nu ca pe o scară ascendentă, ci ca pe o succesiune de încercări, pierderi și renașteri. Ele arată că dominația biologică este temporară. Dinozaurii au părut invincibili timp de milioane de ani. La fel și trilobiții, cândva omniprezenți în oceane.

Și totuși, au dispărut.

Noi existăm datorită unor catastrofe care au eliminat alte linii evolutive. Istoria noastră este legată direct de aceste momente de criză.

The post Marile extincții care au schimbat istoria vieții pe Pământ appeared first on Info Natura.

De la reptile la dinozauri: ce ne spun cele mai vechi descoperiri fosile

Florin Mitrea — Sun, 15 Feb 2026 05:00:00 +0000

Istoria descoperirii dinozaurilor este, în esență, o poveste despre fragmente de os, urme pe rocă şi interpretări care se modifică pe măsură ce apar noi date. Cele mai vechi fosile pe care paleontologii le clasifică drept dinozauri sau „dinozauri timpurii” provin din depozite triasice şi au jucat un rol crucial nu doar în datările cronologice, ci şi în înţelegerea originilor, ecologiei şi ritmurilor diversificării acestor vertebrate care au dominat Mezozoicul.

Dinozaurii apar în registrele fosile în Triasicul târziu, într-o perioadă geologică în care pământurile erau dispuse diferit faţă de azi şi ecosistemele terestre erau dominate de arhozauri şi alte grupuri de reptile.

Fosilele cele mai vechi confirmate provin din straturi datate aproximativ în urmă cu ~230–235 milioane de ani (Triasicul târziu). Identificarea şi interpretarea acestor fosile a fost esenţială pentru a marca începutul cronologic al evoluţiei dinozaurilor şi pentru a înţelege condiţiile ecologice din care a pornit evoluția acestor animale.

Fosilele emblematice de dinozauri

Printre cele mai cunoscute şi influente descoperiri se numără specii din America de Sud şi din Africa, dar şi fragmente sau urme care au stârnit disputa asupra statutului lor drept „cel mai vechi dinozaur”.

Eoraptor și Herrerasaurus (Argentina, Parcul Ischigualasto)
Fosilele clasice precum Eoraptor şi Herrerasaurus provin din formaţiuni triasice din Formațiunea Ischigualasto din Argentina. Aceste animale, descoperite la sfârşitul secolului XX, au fost esenţiale deoarece au oferit schelete relativ complete, care au permis evaluări detaliate ale morfologiei şi poziţiei lor în arborele evolutiv. Eoraptor, cu trăsături primitive ale membrelor şi fălcilor, a fost interpretat ca un dintre cei mai primitiv) dinozauri, iar Herrerasaurus – mai mare şi mai robust – a ilustrat o tranziţie spre forme carnivore mai specializate.

Staurikosaurus și Saturnalia (Brazilia)
Descoperirile din Brazilia, cum ar fi Staurikosaurus şi Saturnalia, au confirmat că sudul supercontinentului Gondwana a fost un teatru important al originilor dinozaurilor. Aceste fosile contribuie la ideea că primele evenimente de diversificare au avut loc în ambele regiuni sud-americane şi, posibil, în regiuni învecinate.

Nyasasaurus (Tanzania – Manda Beds)
Un caz fascinant şi controversat este cel al materialului atribuit genului Nyasasaurus, provenind din straturi din estul Africii (regiunea Manda din Tanzania). Unele interpretări propun că acest material ar putea reprezenta cel mai vechi exemplu de dinozaur sau de precursor imediat al dinozaurilor, extinzând originea lor temporară cu câteva milioane de ani înapoi. Totuşi, fragmentarea materialului şi caracterul incomplet al rămăşiţelor lasă loc pentru dezbateri.

Urme fosile (piste) şi alte fragmente
În afară de oase, urmele fosile (ichnofosile) oferă dovezi independente ale existenţei dinozaurilor în anumite intervale şi regiuni. Pistele pot precede sau completa lipsa scheletelor şi ajută la reconstrucţia comportamentului (mers, viteză, grupare socială) chiar atunci când oasele lipsesc.

Ce ne-au învățat aceste fosile – patru contribuţii majore

1. Datarea începerii şi ritmul iniţial al diversificării

Schelete precum cele descoperite în Formațiunea Ischigualasto au permis asocierea paleontologică a primilor dinozauri de un cadru temporal relativ precis (Triasicul târziu). În consecinţă, paleontologii pot studia nu numai primele apariții, ci şi viteza relativă a răspândirii lor: datele sugerează o fază de diversificare relativ rapidă la scară geologică, când dinozaurii au ocupat treptat nişe ecologice diferite (erbivore, carnivore etc.).

2. Anatomia primelor dinozauri şi tranziţia de la arhozauri

Fosilele timpurii au scos la iveală combinaţii mixte de trăsături: elemente primitive moştenite de la strămoşi arhozauri şi inovaţii anatomice care vor deveni definitorii pentru dinozauri (posibilă postura erectă a membrelor, unele modificări ale şoldului şi picioarelor). Analiza comparativă a acestor morfologii a permis stabilirea unor caractere bazale folosite în filogenii – hărţi ale relaţiilor evolutive – şi a clarificat ce trăsături aparţin grupului „Dinosauria” şi ce trăsături sunt plesiomorfii (moştenite).

3. Biogeografia: unde şi cum au început dinozaurii

Concentrarea descoperirilor timpurii în Gondwana (părţi din Argentina, Brazil şi posibil Tanzania) a alimentat ipoteza că sudul supercontinentului a jucat un rol central în originile dinozaurilor. Totuşi, descoperiri ulterioare din alte regiuni arată că răspândirea geografică a fost rapidă – iar completitudinea înregistrării fosile rămâne inegală, influenţând concluziile biogeografice.

4. Metode de datare şi interpretare: importanţa contextului stratigrafic

O lecţie metodologică importantă este că nu contează doar osul în sine, ci şi contextul său geologic: poziţia stratigrafică, datarea radiometrică a rocilor asociate şi corelarea cu alte unităţi. Fosile precum cele din Formațiunea Ischigualasto au demonstrat valoarea unui context bine datat, iar disputa în jurul unor fragmente (de exemplu, cele atribuite lui Nyasasaurus) arată cât de riscantă poate fi atribuirea unui taxon doar pe baza unor resturi fragmentare.

Controverse şi revizuiri: natura știinţei în mişcare

Starea de „cel mai vechi dinozaur” este uneori revendicată de diferite descoperiri pe măsură ce se găsesc fragmente noi sau se reexaminează cele vechi. Reanalizele osteologice, testele histologice (studiul structurii interne a osului) şi noi datări pot muta limitele cronologice sau pot reatribui speciile la grupuri înrudite, dar nu dinozauri. Aceasta reflectă natura dinamică a paleontologiei: ipotezele reţinute azi pot fi rafinate mâine.

The post De la reptile la dinozauri: ce ne spun cele mai vechi descoperiri fosile appeared first on Info Natura.

Leul de peșteră: o incursiune în istoria unui prădător dispărut

Florin Mitrea — Fri, 28 Nov 2025 05:00:00 +0000

În imaginarul colectiv al umanității, puține creaturi dispărute au reușit să îmbine misterul, forța și eleganța așa cum a făcut-o leul de peșteră (Panthera spelaea). Deși numele poate sugera o felină care trăia exclusiv în adâncurile cavernelor, realitatea paleontologică este mult mai complexă: leul de peșteră a fost unul dintre cei mai mari și mai răspândiți prădători ai Pleistocenului, dominând peisaje ce se întindeau de la nordul Spaniei până la stepele siberiene.

Descoperirile fosile, picturile rupestre și reconstrucțiile genetice recente ne permit astăzi să reconstituim o poveste în care știința, natura și simbolismul cultural se împletesc subtil.

Origini evolutive și distribuție geografică

Leul de peșteră aparține genului Panthera, fiind strâns înrudit cu leul modern (Panthera leo). Studiile genetice indică faptul că specia s-a separat de strămoșii leilor africani în urmă cu aproximativ 1,9 milioane de ani. Din punct de vedere taxonomic, Panthera spelaea este considerat o specie distinctă, nu doar o subspecie a leului actual. Această distincție este susținută de diferențe morfologice clare – craniul mai lung, mandibula robustă și particularități craniene care sugerează adaptări la o viață în climate reci.

Distribuția sa geografică a fost impresionant de vastă. În epoca glaciară, leul de peșteră popula întreg continentul european, dar și Asia Centrală și Orientul Îndepărtat. Habitatul preferat nu era interiorul peșterilor, ci tundra dominată de mamut, bizon și calul sălbatic. Peșterile au servit mai degrabă ca locuri de conservare a fosilelor, nu ca adăposturi permanente pentru aceste feline.

Dimensiuni și adaptări morfologice

Leul de peșteră este considerat una dintre cele mai mari felide care au existat. Masculii puteau atinge o lungime totală de peste 3 metri, iar greutatea lor se apropia sau chiar depășea 300 de kilograme. Această masivitate, combinată cu membre puternice și o dentiție impresionantă, îl transforma într-un prădător temut.

Totuși, una dintre cele mai fascinante întrebări rămâne legată de aspectul său exterior. Era sau nu înzestrat cu coamă? Picturile rupestre de la Chauvet, datate la peste 30.000 de ani, înfățișează animale lipsite de coamă, cu corp suplu și urechi vizibile. Această reprezentare artistică, coroborată cu dovezi anatomice, sugerează că leul de peșteră avea probabil un dimorfism sexual mai redus și nu dezvolta coame voluminoase precum leul african. Această adaptare ar fi avut sens într-un climat rece, unde o coamă mare ar fi reprezentat un dezavantaj termic.

Ecologie și comportament

Ca prădător de vârf al ecosistemelor pleistocene, leul de peșteră se hrănea cu o gamă variată de mamifere mari. Printre prăzile preferate se numărau caii sălbatici, cerbii giganți, bizonii stepelor și, ocazional, puii de mamut. Analizele izotopice extrase din oase fosilizate indică o dietă extrem de bogată în carne, specifică super-prădătorilor.

Este posibil ca leii de peșteră să fi avut comportamente sociale asemănătoare cu cele ale leilor moderni, deși dovezile rămân limitate. În sprijinul ipotezei comportamentului social stau atât reprezentările rupestre, care arată grupuri de indivizi, cât și descoperirea unor fosile apropiate fizic, sugerând cooperare sau cel puțin toleranță între membri.

Leul de peșteră în cultura umană paleolitică

Relația dintre oameni și leii de peșteră a fost una complexă, influențată atât de respect, cât și de rivalitate. În arta paleolitică, această specie este una dintre cel mai frecvent reprezentate, depășind numeric chiar și alte carnivore majore precum ursul sau lupul. Picturile din peștera Chauvet redau animale în mișcare, cu detalii anatomice surprinzător de precise, semn că oamenii aveau o cunoaștere intimă a comportamentului lor.

Mai mult, în anumite tradiții proto-religioase, leul de peșteră pare să fi avut un statut spiritual sau simbolic. O celebră sculptură, „Omul-leu” (Löwenmensch), descoperită în Germania și datată la peste 40.000 de ani, sugerează apariția unor forme timpurii de mitologie. Această figură antropomorfă, cu corp uman și cap de leu, este interpretată de unii cercetători ca un simbol al puterii, al transformării sau al mediatorului între lumi.

Cauzele dispariției

Leul de peșteră a dispărut în urmă cu aproximativ 14.000 de ani, la sfârșitul ultimei glaciațiuni. Cauzele nu sunt pe deplin elucidate, dar se presupune că au existat doi factori principali:

Modificările climatice – Încălzirea globală după ultima eră glaciară a transformat tundra stepelor într-un peisaj mai fragmentat, dominat de păduri. Acest nou ecosistem era mai puțin potrivit pentru marele erbivore ale epocii glaciare, prăzile preferate ale leului de peșteră.
Presiunea antropică – Extinderea populațiilor umane și competiția pentru aceeași resursă – animalele mari – ar fi putut contribui la declinul său. Deși oamenii nu vânau în mod frecvent prădători mari, competiția indirectă pentru hrană și fragmentarea habitatelor au jucat probabil un rol major.

Resurecția genetică: posibilitate sau fantezie?

Descoperirea în 2015 și 2018 a unor pui de leu de peșteră înghețați în permafrostul siberian a deschis un subiect fascinant: poate fi specia adusă înapoi prin clonare? ADN-ul recuperat din aceste exemplare este relativ bine conservat, însă tehnologiile actuale nu permit o clonare completă. Chiar dacă ar deveni posibilă, ar ridica numeroase dileme etice și ecologice, de la recrearea artificială a unui ecosistem pierdut până la bunăstarea individului clonat.

Totuși, studiile genetice sunt extrem de valoroase pentru înțelegerea evoluției carnivorelor mari și a modului în care speciile reacționează la schimbările climatice drastice.

The post Leul de peșteră: o incursiune în istoria unui prădător dispărut appeared first on Info Natura.

ARN-ul unui mamut de 40.000 de ani ne spune o poveste aparte

Florin Mitrea — Tue, 18 Nov 2025 05:00:00 +0000

În ultimele clipe ale vieții sale, Yuka, un mamut lânos care a trăit acum 40.000 de ani, păre să fi încercat să depășească în viteză un leu de peșteră. Piciorele din spate ale mamutului prezintă zgârieturi, în timp ce în țesutul său muscular oamenii de știință au descoperit indicii moleculare ale stresului: moleculele de ARN sugerează că mușchii animalului ar fi putut fi epuizați.

Secvențele acelor molecule de ARN, care oferă perspective asupra vieții lui Yuka de acum 40.000 de ani, sunt cele mai vechi recuperate vreodată, relatează oamenii de știință în revista Cell.

Oamenii de știință au mai secvențiat ARN-ul străvechi și înainte, determinând elementele constitutive individuale ale moleculelor conservate. Dar până acum, cel mai vechi ARN secvențiat avea aproximativ 14.000 de ani, provenind de la un lup din Pleistocen. Noul studiu sugerează că ARN-ul antic ar putea persista mult mai mult decât bănuiau oamenii de știință, spune Love Dalén, biolog la Universitatea din Stockholm, Suedia.

Atunci când investighează biologia moleculară a animalelor din Epoca Glaciară, cercetătorii se concentrează de obicei pe analiza ADN-ului, nu a ARN-ului. „Cred că oamenii pur și simplu au presupus că nu va funcționa”, spune Dalén, „așa că nu au încercat”.

ARN-ul a fost considerat mult timp vărul mai delicat al ADN-ului. Manualele sugerează că ARN-ul se degradează aproape imediat după moarte. Dar în anumite condiții, cum ar fi mediul înghețat în care au mumificat rămășițele lui Yuka, ARN-ul străvechi poate persista pe termen lung.

Dacă ADN-ul conține instrucțiunile genetice complete despre cum să construiești un animal, ARN-ul este antreprenorul care le spune celulelor exact ce să construiască și când. Analizarea ARN-ului poate oferi oamenilor de știință o imagine de ansamblu asupra activității unei celule la un moment dat, arătând ce gene au fost activate sau dezactivate, spune Emilio Mármol-Sánchez, genetician la Universitatea din Copenhaga, Danemarca. Aceasta poate oferi informații despre tipul de țesut și chiar despre starea de sănătate și bolile unui animal.

Mármol-Sánchez, Dalén și colegii lor au analizat ARN-ul de la 10 mamuți lânoși al căror țesut a fost mult timp înghețat în permafrostul siberian. ARN-ul lui Yuka a fost păstrat suficient pentru ca echipa să descopere câteva detalii biologice noi. Cercetătorii au descoperit indicii ale stresului celular, precum și molecule numite microARN, care ar putea juca un rol în transformarea unui mamut în ceea ce este, spune Dalén. De exemplu, diferența dintre mamuți și elefanți – care au modele genetice foarte similare – ar putea consta în microARN-urile care reglează activitatea anumitor gene la o specie, dar nu și la cealaltă.

Studiul oferă o foaie de parcurs pentru lucrul cu ARN-ul străvechi, spune Mármol-Sánchez. Iar acest lucru ar putea ajuta la descoperirea de noi detalii despre viața și moartea animalelor emblematice care au cutreierat cândva câmpiile înghețate ale Pământului.

Sursa: Science News

The post ARN-ul unui mamut de 40.000 de ani ne spune o poveste aparte appeared first on Info Natura.

Tyrannosaurus rex, regele prădătorilor preistorici

Florin Mitrea — Tue, 14 Oct 2025 07:00:00 +0000

În peisajul fascinant al erei mezozoice, Tyrannosaurus rex se impune ca unul dintre cei mai emblematici prădători ai Cretacicului Superior. Fosilele sale, descoperite în regiunile vestice ale Americii de Nord, dezvăluie un gigant ce combina o forță impresionantă cu o adaptabilitate remarcabilă, captând imaginația atât a paleontologilor, cât și a publicului larg.

T. rex a trăit acum aproximativ 68–66 milioane de ani, cu puțin timp înainte de extincția în masă ce a marcat sfârșitul Cretacicului. Înălțimea la șold a acestuia putea ajunge la 3,6 metri, lungimea totală atingând 12–13 metri, iar greutatea estimată varia între 7 și 9 tone. Acești parametri îl poziționează în rândul celor mai mari carnivori tereștri cunoscuți, rivalizând cu alte teropode precum Giganotosaurus sau Spinosaurus.

Caracteristicile anatomice ale lui T. rex reflectă un prădător specializat. Craniul său masiv, de peste 1,5 metri în lungime, era prevăzut cu o musculatură puternică ce permitea o mușcătură de o forță extraordinară, estimată la aproximativ 35.000–60.000 de newtoni, suficientă pentru a zdrobi oasele victimelor sale. Dinții, lungi de până la 30 de centimetri, erau conici, ușor curbați și adaptați atât pentru sfâșierea cărnii, cât și pentru sfărâmarea oaselor, indicând un comportament de tip prădător activ și, probabil, oportunist.

Membrele anterioare ale lui T. rex, scurte dar robuste, au stârnit numeroase dezbateri în paleontologie. Cu doar două degete, acestea nu erau folosite pentru capturarea prăzii, dar ar fi putut fi utile pentru menținerea echilibrului în timpul atacului sau pentru ridicarea propriului corp. În schimb, membrele posterioare lungi și puternice indică un animal capabil de explozii rapide de viteză, estimate la 20–25 km/h, suficient pentru a urmări sau surprinde alte dinozauri mari precum hadrozaurii sau ceratopsienii.

Una dintre cele mai fascinante descoperiri legate de T. rex este prezența unor structuri care sugerează păr sau proto-penaj, cel puțin în stadiile juvenile. Această teorie provine din analiza fosilelor altor teropode din grupul tiranozauridelor, unde prezența penajului oferă indicii despre termoreglare sau semnalizare vizuală. Adultul T. rex ar fi avut, cel mai probabil, piele solzoasă, dar această ipoteză continuă să fie explorată prin descoperiri recente și metode de paleogenetică.

Comportamentul social al lui T. rex rămâne un subiect de speculație. Unele fosile sugerează că acești prădători ar fi putut vâna în grupuri mici sau că ar fi tolerat alți indivizi în apropierea surselor de hrană, indicând un comportament mai complex decât cel al altor carnivori gigantici. Analiza traiectoriei mușcăturilor și a semnelor de luptă de pe oasele victimelor indică, de asemenea, interacțiuni agresive între indivizi, posibil legate de teritoriu sau competiție pentru resurse.

Fosilele lui T. rex oferă, de asemenea, dovezi despre longevitate și creștere. Studiile histologice arată că acești dinozauri aveau o rată de creștere accelerată în adolescență, câștigând rapid sute de kilograme pe an, atingând maturitatea sexuală în jurul vârstei de 15–18 ani. Această strategie de creștere rapidă ar fi fost esențială pentru a ajunge la dimensiuni ce conferă un avantaj evident în competiția pentru hrană și supraviețuire.

T. rex nu era doar un simbol al puterii, ci și un indicator important pentru ecosistemele Cretacicului Superior. Prezența sa sugerează existența unor lanțuri trofice complexe, în care prădători de vârf coexistau cu erbivore variate, menținând echilibrul biologic al mediului lor. Studiile recente de paleoecologie reconstruită folosind izotopi stabili indică o dietă diversificată, incluzând hadrozauri, ceratopsieni și posibil alți tiranozaurizi mai mici, sugerând oportunism și adaptabilitate în obținerea hranei.

Descoperirile fosile de T. rex continuă să fascineze și să provoace noi ipoteze. De la schelete aproape complete, precum „Sue” descoperit în Dakota de Sud, Statele Unite, până la fragmente care oferă informații despre anatomia internă și patologiile individuale, fiecare specimen adaugă detalii despre viața și evoluția acestei specii. Astfel, T. rex rămâne un simbol iconic al paleontologiei și al curiozității umane, un adevărat rege al pradătorilor preistorici, al cărui impact asupra științei și culturii populare continuă să fie profund.

The post Tyrannosaurus rex, regele prădătorilor preistorici appeared first on Info Natura.

Cei mai mari dinozauri care au trăit vreodată pe Pământ

Florin Mitrea — Sat, 04 Oct 2025 05:00:00 +0000

În istoria lungă a vieții de pe planeta noastră, puține creaturi au captivat imaginația oamenilor la fel de intens precum dinozaurii. Fascinația pentru aceste reptile uriașe, care au dominat ecosistemele terestre timp de peste 160 de milioane de ani, este alimentată nu doar de diversitatea lor, ci și de dimensiunile colosale atinse de unele specii. Printre ele, adevărați giganți au cutreierat cândva continentele, lăsând urme care și astăzi dau măsura grandoarei lumii preistorice. Studiul celor mai mari dinozauri ridică întrebări esențiale despre limitele biologice ale vieții, strategiile de supraviețuire și modul în care aceste creaturi au interacționat cu mediul lor.

Coloșii erbivori: titanozaurii

Dintre toate grupurile de dinozauri, sauropodele au fost incontestabil campionii dimensiunilor. Caracterele lor distinctive – gâturile extrem de lungi, cozi flexibile și corpuri masive sprijinite pe picioare-stâlpi – le-au permis să exploateze resurse vegetale inaccesibile altor erbivore. În interiorul acestui grup, titanozaurii reprezintă un capitol aparte, fiind considerați printre cei mai mari dinozauri care au existat vreodată.

Un exemplu impresionant este Argentinosaurus, descoperit în Argentina. Fragmentele de schelet recuperate sugerează o lungime de peste 30 de metri și o greutate estimată între 70 și 90 de tone. Pentru a înțelege proporțiile, putem compara: o balenă albastră – cel mai mare animal viu din prezent – cântărește aproximativ 150 de tone, dar în mediul acvatic greutatea este susținută de apă. Argentinosaurus, în schimb, și-a susținut colosala masă pe uscat, ceea ce ridică întrebări fundamentale despre biomecanică și adaptări structurale.

Un alt gigant sud-american, Patagotitan mayorum, descris științific în 2017, se apropie de aceleași dimensiuni. Scheletele descoperite sunt mai complete decât cele ale Argentinosaurus, ceea ce permite reconstrucții mai precise. Estimările arată că Patagotitan ar fi măsurat aproximativ 37 de metri în lungime, ceea ce îl plasează printre cele mai mari animale terestre cunoscute.

Diplodocoide și strategii de supraviețuire

În afara titanozaurilor, alți sauropozi uriași au dominat ecosistemele Jurasicului. Diplodocus, de exemplu, era mai suplu, atingând până la 27 de metri lungime. Cu toate acestea, datorită cozii sale extrem de lungi și flexibile, lungimea totală depășea alți contemporani. Această strategie morfologică oferea avantaje defensive, dar și acces la frunzișul înalt.

Supersaurus și Barosaurus sunt alți membri ai aceleiași familii, iar unele fosile sugerează că aceste specii ar fi putut atinge lungimi de peste 30 de metri. În mod remarcabil, deși dimensiunile lor erau uriașe, dovezile indică faptul că metabolismul acestor animale era adaptat la un stil de viață relativ lent, dar extrem de eficient energetic.

Giganții carnivori: stăpânii prădători

Dacă erbivorele au atins dimensiuni colosale, nici prădătorii nu au rămas departe. În Cretacic, peisajul era dominat de Theropoda, grupul din care face parte și celebrul Tyrannosaurus rex. Totuși, T. rex, deși spectaculos, nu a fost cel mai mare prădător care a existat.

Un candidat la acest titlu este Spinosaurus aegyptiacus, descoperit în nordul Africii. Estimările moderne sugerează o lungime de 15–16 metri, depășindu-l pe T. rex. Spre deosebire de alți teropozi, Spinosaurus era adaptat unui stil de viață semiacvatic, cu membre anterioare puternice, craniu alungit și o „velă” dorsală enigmatică. Dimensiunile sale impresionante indică o ecologie specializată, probabil concentrată pe vânătoarea de pești mari.

Alți prădători uriași includ Giganotosaurus carolinii, descoperit în Argentina, și Carcharodontosaurus saharicus, din Africa. Ambii depășeau 13 metri în lungime și erau dotati cu maxilare puternice, adaptate pentru a înfrunta erbivore gigantice.

Explicații ale gigantismului

De ce au atins acești dinozauri asemenea dimensiuni? Paleontologii au propus mai multe ipoteze. În cazul sauropodelor, gâturile lungi le permiteau acces la frunziș bogat, reducând competiția pentru hrană. Dimensiunea mare oferea, de asemenea, protecție împotriva prădătorilor, dar și un avantaj termoreglator: masa corporală uriașă menținea o temperatură stabilă.

Structura unică a oaselor joacă și ea un rol. Oasele sauropodelor erau pline de cavități pneumatice, conectate la un sistem respirator sofisticat, similar cu cel al păsărilor moderne. Acest lucru reducea greutatea scheletului și permitea un aport eficient de oxigen. În cazul teropodelor uriașe, creșterea dimensiunilor era corelată cu statutul de prădători de vârf și cu nevoia de a domina habitatele locale.

Impactul descoperirilor paleontologice

Fiecare fosilă descoperită adaugă o piesă la puzzle-ul uriașei lumi dispărute. Cu toate acestea, fragmentele incomplete și dificultățile de estimare fac ca dimensiunile exacte ale celor mai mari dinozauri să rămână un subiect deschis. Disputa dintre Argentinosaurus, Patagotitan și alți titani arată cât de dinamică este paleontologia și cât de mult se bazează pe reinterpretarea constantă a datelor.

De asemenea, descoperirile acestor giganți au un impact semnificativ asupra înțelegerii evoluției. Ele demonstrează capacitatea vertebratelor terestre de a explora limite biologice extreme, dar și fragilitatea acestor ecosisteme în fața schimbărilor climatice și geologice. Extincția dinozaurilor, acum 66 de milioane de ani, a pus capăt domniei acestor coloși, dar a deschis calea pentru diversificarea mamiferelor și, în cele din urmă, pentru apariția oamenilor.

Top 5 cei mai mari dinozauri

Patagotitan mayorum – a trăit în Cretacicul Târziu, iar fosilele sale au fost descoperite în Argentina. Lungimea sa a fost estimată la 37 m, iar greutatea la 65-75 de tone.

Argentinosaurus huinculensis – a trăit în Cretacicul Târziu, iar fosilele sale au fost descoperite în Argentina. Lungimea sa a fost estimată la 30-35 m, iar greutatea la 70-90 de tone.

Supersaurus vivianae – a trăit în Jurasicul Târziu, iar fosilele sale au fost descoperite în America de Nord. Lungimea sa a fost estimată la 33-35 m, iar greutatea la 40-50 de tone.

Dreadnoughtus schrani – a trăit în Cretacicul Târziu, iar fosilele sale au fost descoperite în Argentina. Lungimea sa a fost estimată la 26-30 m, iar greutatea la 50-65 de tone.

Brachiosaurus altithorax – a trăit în Jurasicul Târziu, iar fosilele sale au fost descoperite în America de Nord. Lungimea sa a fost estimată la 25-30 m, iar greutatea la 30-50 de tone.

Aceste cifre trebuie privite cu prudență: multe provin din schelete incomplete și diferite metode de calcul pot genera variații semnificative. Totuși, ele oferă o imagine clară a magnitudinii atinse de acești colosali ai lumii preistorice.

The post Cei mai mari dinozauri care au trăit vreodată pe Pământ appeared first on Info Natura.

Gigantopithecus, cea mai mare maimuță din lume, acum dispărută

Florin Mitrea — Tue, 02 Sep 2025 05:00:00 +0000

Ființele umane aparțin unui grup de animale foarte exclusivist. Astăzi există doar patru tipuri de maimuțe antropomorfe (sau maimuțe mari), și anume oamenii, cimpanzeii, urangutanii și gorilele. Așa cum sugerează și numele de „maimuță mare”, toți membrii grupului nostru sunt mari după standardele primatelor, iar gorila de câmpie estică este cea mai mare subspecie de primate din lume. Cu toate acestea, toate maimuțele mari care trăiesc astăzi pălesc în comparație cu maimuța arhaică denumită Gigantopithecus blacki, care, din câte se știe, a fost cea mai mare specie de primate care a pășit vreodată pe Pământ.

În 1935, la doi ani după debutul filmului original „King Kong”, un antropolog pe nume Gustav von Koenigswald a intrat într-o farmacie naturistă din Hong Kong și a descoperit o colecție de dinți masivi. Aceștia erau vânduți drept „dinți de dragon”, meniți să fie măcinați pentru a fi folosiți în medicina tradițională, dar nu arătau ca dinții unei șopârle mitice. Arătau ca niște molari umani gigantici.

Între 1935 și 1939, von Koenigswald a descoperit mai mulți dinți gigantici similari în farmacii atât din Hong Kong, cât și din China. Unii conspiraționiști au sugerat că ar putea fi rămășițe ale unor oameni gigantici dispăruți, dar când au fost descoperite câteva fragmente de os maxilar, acestea au dezvăluit o maimuță antică foarte asemănătoare cu urangutanii moderni. Numită Gigantopithecus, care înseamnă „maimuță gigantică”, a devenit una dintre cele mai faimoase primate dispărute, deși încă știm foarte puține despre cum a trăit și ce s-a întâmplat cu ea.

Cum se compară Gigantopithecus cu alte maimuțe

Până acum au fost descoperiți peste 2.000 de dinți de Gigantopithecus, în principal în sudul Chinei, precum și în părți din Vietnam și India. Au fost găsite și câteva fragmente de oase maxilare, dar până în prezent nu s-a găsit niciun craniu complet și nicio altă parte a scheletului.

Din cauza selecției limitate de dovezi, majoritatea detaliilor despre Gigantopithecus și despre cum a trăit rămân un mister pentru oamenii de știință. Cu toate acestea, dinții oferă un indiciu solid a cât de mari erau aceste bestii.

Pe baza dimensiunii dinților, oamenii de știință estimează că Gigantopithecus avea o înălțime de aproximativ 3 metri și cântărea probabil între 180 și 280 de kilograme. Aceste proporții l-ar face, în medie, cea mai mare specie de primată cunoscută. Pentru comparație, cea mai mare specie de primată de astăzi este gorila de câmpie estică, ai cărei cei mai mari membri pot ajunge la o înălțime de 1,5 metri și pot cântări până la 200 de kilograme.

Gigantopithecus a trăit în Pleistocen, o perioadă în care Pământul era populat de mai multe forme de megafaună, inclusiv faimosul mamut lânos din America de Nord și legendarul cangur gigantic din Australia. Specia Gigantopithecus a apărut, probabil, acum aproximativ 2 milioane de ani și a dispărut la mijlocul Pleistocenului, în urmă cu între 200.000 și 300.000 de ani.

Până foarte recent, oamenii de știință puteau doar specula asupra sorții acestei maimuțe gigantice, însă un nou studiu a oferit primele indicii concrete cu privire la dispariția sa.

Gigantopithecus nu s-a putut adapta la schimbarea climatului

Oamenii de știință au emis de mult timp ipoteza că Gigantopithecus a dispărut din același motiv pentru care a dispărut cea mai mare parte a megafaunei din Pleistocen: schimbările climatice. Pleistocenul a fost caracterizat de perioade de schimbări bruște și extreme ale mediului, inclusiv ultima eră glaciară. Se pare că Gigantopithecus, la fel ca alte mamifere mari ale vremii, nu a putut supraviețui acestor schimbări, dar a existat un detaliu anume care i-a nedumerit în mod special pe oamenii de știință.

Gigantopithecus a trăit alături de o specie arhaică de urangutan numită Pongo weidenreichi. Deși P. weidenreichi este acum dispărută, unele dintre fosilele sale au fost datate în Holocen, epoca geologică actuală, ceea ce indică faptul că a supraviețuit multe milenii după Gigantopithecus, în ciuda faptului că a trăit în aceeași regiune.

În plus, P. weidenreichi a avut un strămoș comun cu Gigantopithecus, genurile lor divergând acum aproximativ 10 până la 12 milioane de ani. De ce a supraviețuit unul, în timp ce celălalt nu a putut?

Un studiu publicat în revista Nature în 2024 a oferit în sfârșit un răspuns la această întrebare. Cercetătorii au analizat dinții atât ai speciei Gigantopithecus, cât și ai speciei P. weidenreichi și au descoperit că, pe măsură ce mediul nativ al acestor specii s-a schimbat, una s-a adaptat, în timp ce cealaltă nu.

Pe măsură ce pădurile luxuriante s-au transformat în pajiști, P. weidenrechi și-a schimbat dieta, dar Gigantopithecus a continuat să se bazeze pe fructele, frunzele și florile copacilor. Maimuța masivă era prea specializată pentru a se schimba în ritmul climei, iar pe măsură ce copacii au devenit mai rari, găsirea unui combustibil suficient pentru acele corpuri masive a devenit în cele din urmă imposibilă.

Sursa: Sciencing

The post Gigantopithecus, cea mai mare maimuță din lume, acum dispărută appeared first on Info Natura.

Dinozaurii, animale care au dominat planeta înaintea oamenilor

Florin Mitrea — Mon, 09 Jun 2025 05:00:00 +0000

Fiecare dintre noi a auzit de dinozauri. Unul dintre motive este mărimea lor, iar unul altul este faptul că au dominat în trecut planeta la fel cum o domină oamenii astăzi. În marea încrengătură a lucrurilor, dinozaurii reprezintă o turnură majoră în evoluția organismelor de pe Pământ.

Dinozaurii au fost cele mai avansate reptile din toate timpurile, deoarece ele au ocupat atât de multe nișe ecologice câte au putut, fără a se confrunta cu o competiție semnificativă din partea altor forme de viață. Pur și simplu cerul era limita.

Cu toate acestea, se crede că dinozaurii originali erau de o natură foarte similară cu cea amfibienilor și primelor reptile.

Dinozaurii în Triasic

Primii dinozauri au apărut la începutul Triasicului, când au evoluat două tipuri distincte: un grup asemănător cu păsările și un grup asemănător cu reptilele. În cadrul acestor grupuri, dinozaurii s-au diversificat și mai mult, devenind carnivori, erbivori sau omnivori.

Cea mai notabilă trăsătură a acestor organisme este mărimea lor – ei erau uriași în comparație cu orice alte organisme care i-au precedat. Acest lucru a avut un avantaj selectiv evident, mai ales în privința forței brute. Erbivorele erau suficient de înalte pentru a „paște” vârfurile arborilor, unde puține alte organisme aveau acces facil.

Dinozaurii în Jurasic și Cretacic

În esență, dinozaurii au continuat să evolueze și, în unele cazuri, să devine chiar mai mari și mai puternici, cum este cazul lui Tyrannosaurus rex, cel mai mare carnivor de pe pământ în acea vreme. În Jurasic au apărut și pterodactilii, animale cu cinci degete care dominau cerul.

Probabil că în timp s-a stabilit un echilibru între dinozaurii carnivori și cei erbivori, dar și în relația dinozaurilor cu alte organisme și cu mediul înconjurător, toate sub influența selecției naturale pe termen lung.

Dispariția dinozaurilor

Nu se știe cu exactitate cum au dispărut dinozaurii, dar este cert că extincția lor a avut loc, ceea ce a eliberat numeroase nișe ecologice pentru alte organisme, care au putut utiliza noile resurse în lipsa competiției.

Dinozaurii au dispărut în urmă cu circa 65 de milioane de ani, împreună cu multe alte animale care trăiau pe uscat. Indiferent de ce anume o ucis dinozaurii, dispariția lor a fost aproape completă. Consensul general este că un eveniment geologic major a omorât aproape toate organismele terestre, în special pe cele de mari dimensiuni.

Acest eveniment ar fi dus la o scădere semnificativă a cantității de biomasă de pe uscat și, implicit, la reducerea hranei disponibile. De asemenea, numeroase lanțuri trofice ar fi fost perturbate, ducând la o reducere graduală a populațiilor în decursul timpului.

Sursa: Biology Online

The post Dinozaurii, animale care au dominat planeta înaintea oamenilor appeared first on Info Natura.

Care a fost primul animal de pe Pământ?

Florin Mitrea — Sun, 20 Apr 2025 05:00:00 +0000

Pământul de astăzi găzduiește animale de toate formele și mărimile, de la creaturi aproape microscopice precum tardigradele, până la balene albastre, care măsoară 25 de metri lungime. Aceste organisme au apărut și au evoluat în decursul a milioane de ani. Însă care a fost primul animal de pe planeta noastră?

Răspunsul la această întrebare încă trezește controverse în rândul oamenilor de știință. Zeci de studii diferite, care au analizat evoluția cromozomilor în timp și fosilele străvechi, au înaintat doi candidați: spongierii și ctenoforele.

Unele dintre cele mai bune informații despre primele animale provin de la fosilele din Cambrian, care a început în urmă cu aproximativ 541 de milioane de ani. În acele vremuri, Pământul a cunoscut o explozie de noi specii, perioada fiind chiar denumită explozia din Cambrian: în doar 10 milioane de ani, au apărut sute de mii de specii de animale. Aproape orice tip de animal care există astăzi a evoluat în acea perioadă, inclusiv primele artropode, moluște și cordate, din care apoi au evoluat vertebratele. Specimenele conservate extrem de bine în formațiunea Burgess Shale din Canada ne oferă indicii despre cum ar fi arătat aceste animale arhaice.

O coadă de trilobit descoperită în formațiunea Burgess Shale din Canada. | Foto: JAMES ST. JOHN / WIKIMEDIA COMMONS (CC BY 2.0)

Însă toate aceste specii nu au apărut din neant. În anii 1950, au fost descoperite fosile de rămășițe animale din Ediacaran, o perioadă care s-a întins din urmă cu 635 de milioane de ani până la începutul Cambrianului.

Spre deosebire de exoscheletele întâlnite la multe fosile din Cambrian, animalele care au trăit în Ediacaran aveau corpurile moi, asemănătoare cnidariilor (un grup care include meduzele și anemonele de mare), viermii și spongierii. Țesuturile moi sunt foarte greu de conservat, deoarece ele se degradează mult mai ușor decât oasele sau exoscheletele.

Aceasta înseamnă că fosilele animalelor din Ediacaran sunt extrem de rare și dificil de studiat. Probabil că cel mai cunoscut dintre aceste animale este Dickinsonia, care are aspectul unei farfurii mari, cu segmente asemănătoare coastelor radiind dinspre centru.

Înainte de Ediacaran, lucrurile devin tot mai neclare. Motivul este faptul că oamenii de știință nu prea știu ce să caute. Este posibil ca primele animale să nu fi avut tipare ușor de recunoscut.

Într-un articol publicat în revista Nature, Elizabeth Turner, paleobiolog la Laurentian University din Ontario, Canada, a prezentat ceea ce propune a fi primul animal cunoscut – o fosilă despre care spune că este un spongier de acum 890 de milioane de ani. Însă nu toate lumea este de acord cu ipoteza cercetătoarei canadiene.

Toate dovezile prezentate până acum despre primele animale au provenit din fosilele descoperite în roci, care pot fi datate radiometric pe baza izotopilor ce se degradează cu o rată constantă de-a lungul timpului. Însă recent a apărut o nouă metodă de datare, denumită ceas molecular. Pornind de la premisa că genele suferă mutații cu o rată constantă în decursul timpului, cercetătorii pot analiza genomurile animalelor moderne și le pot urmări înapoi în timp până la apariția lor. Drept urmare, un studiu din anul 2023, care a utilizat date cromozomiale de la ctenoforele de astăzi, susține că acestea au fost primele animale cunoscute, apărând în urmă cu 600-700 milioane de ani.

Cu toate acestea, Nick Butterfield, paleogeobiolog la Universitatea Cambridge, are îndoieli asupra ambelor teorii. Dacă ar fi existat animale acum 890 de milioane de ani, am fi descoperit urme ale acestora sub formă de biomineralizare, în care moleculele organice de natură animală pot duce la cristalizarea mineralelor din jurul lor. Însă primele dovezi de biomineralizare datează de acum 750 de milioane de ani.

Mai mult, Butterfield susține că, în privința ipotezei că ctenoforele ar fi primele animale, ceasurile moleculare nu oferă date, ci ipoteze. În decursul timpului, studiile de acest fel realizate pe gene diferite au avut rezultate conflictuale, fie în favoarea ctenoforelor, fie a spongierilor. Și chiar dacă ctenoforele au fost primele animale, este puțin probabil că ele să fi arătat ca astăzi. Ctenoforele din prezent au structuri complexe, precum sisteme musculare și neurale, care lipsesc la animalele mai simple precum spongierii.

Sursa: Live Science

The post Care a fost primul animal de pe Pământ? appeared first on Info Natura.