Munții găzduiesc peste 85% dintre speciile de amfibieni, păsări și mamifere din lume. Pantele de la poalele acestora sunt bogate în specii de plante și animale, în timp ce mediile accidentate de la altitudine înaltă, deși lipsite de o astfel de diversitate biologică, joacă un rol cheie în menținerea biodiversității la nivelul întregului masiv montan.
Diversitatea ecosistemelor montane oferă oamenilor beneficii multiple. Acestea includ hrana, apa, materialele de construcție, stocarea carbonului, pajiștile alpine și ciclul nutrimentelor.
Cu toate acestea, fiind vulnerabilă atât la schimbările climatice, cât și la activitățile umane, biodiversitatea munților este tot mai mult amenințată. Aproximativ jumătate dintre punctele fierbinți ale biodiversității globale se află în regiunile muntoase. Acestea sunt zone de pe planeta noastră cu niveluri semnificative ale biodiversității, dar amenințate în așa măsură încât până la 70% din habitatul original a fost pierdut.
În același timp, mediile montane se încălzesc mai repede decât media globală. Acest fapt accelerează rata cu care au loc schimbările în aceste ecosisteme.
În ciuda acestui fapt, munții sunt în mare măsură ignorați de încercările de conservare a biodiversității globale.
Importanța munților
Munții înalți primesc precipitații bogate și înregistrează o rată redusă a evaporării la altitudini mari. Așadar, ei conțin rezerve însemnate de apă sub formă de zăpadă și gheață, care reprezintă fundamentul biodiversității din bazinul hidrografic din vecinătate.
De exemplu, topirea sezonieră a zăpezii din Munții Kilimanjaro din Africa alimentează mlaștinile din Parcul Național Amboseli. Parcul găzduiește 420 de specii de păsări și 50 de specii de mamifere mari, printre care și elefantul african.
Elefanți africani în Parcul Național Amboseli din Kenya, Africa. | Foto: RAY IN MANILA/FLICKR (CC BY 2.0)
Datorită pantelor lor abrupte, mediile montane constau din mai multe habitate separate. La latitudinile temperate, cum sunt Europa și America de Nord, aceste habitate variază de la pădurile de conifere până la terenurile accidentate de la înălțimi mari. Habitatele din munții tropicali variază, în schimb, de la savane și păduri tropicale de câmpie până la pădurile „montane” de la altitudini situate între 900 și 3.300 de metri.
O astfel de diversitate a habitatelor susține o gamă largă de specii de plante și animale, într-un spațiu relativ restrâns. De exemplu, pădurile tropicale joase din Borneo găzduiesc peste 15.000 de specii de plante, în timp ce în pădurile montane din Borneo trăiesc peste 150 de specii de mamifere, inclusiv urangutani și giboni.
O mare parte a acestei biodiversități este exclusivă unor medii montane specifice. Numeroase ecosisteme montane sunt insule de habitat izolate. Drept urmare, adesea ele găzduiesc specii caracterizate prin populații mici și areale restrânse. De exemplu, sturzul Taita este limitat la pădurile din sud-estul dealurilor Taita din Kenya. Aici arealul său este înconjurat de savana aride, în care specia nu poate supraviețui.
Ecosisteme vulnerabile
Zăpada reflectă cea mai mare parte a radiației solare înapoi în spațiu. Însă schimbările climatice accelerează rata topirii zăpezilor, expunând din ce în ce mai multe suprafețe întunecate ale munților. Aceasta duce la creșterea absorbției radiației solare și la o încălzire semnificativă.
Studiile recente arată că Platoul Tibetan (adesea numit al treilea pol) s-a încălzit cu 0,16-0,36 grade Celsius în fiecare deceniu, începând cu anii 1950. Această rată de încălzire a crescut la 0,5-0,67 grade Celsius după anul 1980.
Încălzirea mediilor montane va amplifica mai mult topirea zăpezilor și va reduce acumulările de zăpadă. Mai puțină zăpadă și gheață va duce la reducerea disponibilității apei în aval, afectând funcționarea habitatelor din bazinul montan.
Mediile montane sunt vulnerabile, de asemenea, în fața activităților umane. Solul vulcanic fertil al Muntelui Kilimanjaro a încurajat stabilirea de așezări umane în vecinătate în decursul istoriei. Acest lucru s-a accelerat în ultimele decenii.
De exemplu, utilizarea terenurilor agricole din bazinul hidrografic superior al râului Pangani din Tanzania (până la sud de Kilimanjaro) s-a extins de la 97.000 de hectare în anul 1987 până la 300.000 de hectare în anul 2017. Cantitatea de apă subterană acumulată în acviferul muntelui a scăzut cu 6,5% în aceeași perioadă.
Schimbarea folosinței terenurilor din mediile montane contribuie la o pierdere semnificativă a biodiversității. Munții Eastern Arc din Kenya și Tanzania au pierdut 95% din păduri după anul 1500, ceea ce a dus la reducerea diversității florei și faunei unice din zonă. De exemplu, broasca de Kihansi a dispărut din sălbăticie.
Ignorarea munților
Chiar dacă se admite că munții sunt importanți pentru ecosistemele pe care le susțin, recunoașterea acestor medii la nivelul guvernelor și factorilor de decizie este insuficientă. În prezent, nu există o politică internațională eficientă pentru protejarea biodiversității mediilor montane și există puțină cooperare între guverne, agenții de mediu și grupurile de conservare pentru a realiza o astfel de strategie.
Stabilirea unui cost pentru serviciile oferite de ecosistemele montane ar fi un pas înspre reducerea exploatării acestora.
Managementul râurilor cu debite variabile ar putea fi realizat prin eliberarea în regim controlat a unor permise de utilizare a apei. Reforma pieței apei din bazinul Murray-Darling din sud-estul Australiei este un exemplu de succes în această privință. Proprietarii de terenuri și companiile din zonă pot achiziționa certificate de apă stabilite la niveluri care nu compromit mediul.
De la introducerea sa în urmă cu 30 de ani, acest sistem a îmbunătățit calitatea apei și a permis acumularea unei cantități mai mari de apă în bazinul râului. Extinderea zonelor umede oferă, de asemenea, habitate propice pentru speciile native, cum sunt bibanul argintiu și codul Murray.
Însă astfel de strategii de conservare sunt expuse provocărilor legate de reglementare și problemelor privind gestionarea resurselor. Datele inexacte privind apa captată în scop agricol și apa subterană constrâng, de asemenea, gestionarea globală a apei.
Atât recentul summit al ONU privind schimbările climatice (COP27), cât și conferința ONU privind biodiversitatea (COP15), s-au încheiat fără un acord privind protecția biodiversității montane. Au fost stabilite o serie de acorduri și obiective cu puține dezvăluiri asupra modului în care vor fi finanțate și aplicate. Este necesar urgent un tratat internațional care să accepte valoarea ecosistemelor montane și să pună în aplicare măsuri pentru protejarea lor.
Sursa: The Conversation