Până la o treime din speciile forestiere din Europa depind, pentru supraviețuirea lor, de arborii foarte bătrâni și de lemnul mort. Lemnul mort asigură habitate, adăpost și sursă de hrană pentru păsări, lilieci și alte mamifere și este important în mod special pentru majoritatea mai puțin vizibilă a speciilor ce sălășluiesc în pădure: insecte, îndeosebi gândaci, ciuperci și licheni.
Lemnul mort și biodiversitatea lui joacă, de asemenea, un rol hotărâtor în menținerea productivității pădurii și a funcțiilor sale ambientale, inclusiv pentru stabilitatea pădurilor și stocarea carbonului.
În ciuda enormei lui importanțe, lemnul mort se găsește în prezent la un nivel periculos de coborât în pădurile multor țări din Europa, în principal datorită practicilor manageriale neadecvate din pădurile de producție (cultivate) și chiar din ariile protejate. În medie, pădurile din Europa au mai puțin de cinci procente din lemnul mort care ar trebui să existe în condiții naturale.
Recoltarea din pădure a lemnului în curs de putrezire constituie unul dintre cele mai mari pericole pentru supraviețuirea a aproape o treime din speciile amenințate cu dispariția. Sporirea cantităților de lemn mort în pădurile de producție și asigurarea unor procese dinamice naturale în pădurile situate în arii protejate ar reprezenta contribuții majore la menținerea biodiversității în Europa.
De-a lungul multor generații, oamenii au privit lemnul mort ca pe ceva care trebuie îndepărtat din păduri, fie pentru a fi folosit drept combustibil, fie pur și simplu ca o parte necesară a unui management „corect” al pădurii. Se presupune că lemnul mort ar favoriza boli, iar arborii foarte bătrâni sunt deseori priviți ca un semn că pădurea respectivă este prost gospodărită. Destrămarea acestor mituri va fi esențială pentru a conserva ecosisteme forestiere sănătoase și funcțiile ecologice pe care acestea le asigură.
În cadrul evoluției politicilor internaționale și europene, lemnul mort a început să fie din ce în ce mai acceptat drept un indicator-cheie al gradului de naturalitate din ecosistemele forestiere. Guvernele care au recunoscut nevoia de a păstra varietatea de valori ale pădurii și și-au asumat obligații în acest sens pot schimba total declinul actual al biodiversității forestiere. Acest lucru poate fi realizat prin recunoașterea oficială a importanței lemnului mort în cadrul strategiilor naționale de conservare a biodiversității forestiere, monitorizând lemnul mort, înlăturând subvențiile iraționale ce se plătesc în mod nediferențiat pentru îndepărtarea lui, introducând o legislație de susținere și sporind conștientizarea publică.
Lemnul mort din pădurile europene nu este suficient
Lemnul mort este indicator care cuprinde mai multe elemente ale gradului de naturalitate și el a devenit o referință generală pentru pădurile naturale din Europa. Dacă există mai multe feluri de lemn mort într-o pădure, atunci este posibil ca aceasta să fie rezonabil de naturală.
Volumul lemnului mort depinde de productivitatea stațiunii, de modelul factorilor naturali perturbați, de stadiile succesionale, de istoricul pădurii respective și de intervenția umană. Tipul de lemn mort și traiectoria putrezirii (felul în care arborele putrezește în decursul timpului) sunt influențate de modul în care el apare (datorită trăsnetului, vătămării lui de către furtună, secetei, bolilor etc.). Tipul și volumul lemnului mort variază în cadrul diferitelor tipuri de pădure și a sistemelor de management.
În pădurile negospodărite de foioase din Europa, lemnul mort poate să ajungă la volume ce reprezintă între 5 și 30 de procente din cantitatea totală de lemn, atingând în mod normal volume cuprinse între 40 și 200 de metri cubi la hectar (spre exemplu, un volum mediu de 136 de metri cubi la hectar în pădurile bătrâne de fag). Cantitatea lemnului mort poate să crească chiar și mai mult după un eveniment catastrofic cum ar fi o furtună.
Iată cifre înregistrate în câteva păduri primare de referință din Europa:
Polonia: Pădurea Bialowieza – una dintre cele mai naturale păduri din Europa, situată între Polonia și Belarus, a fost protejată ca rezervație cinegetică din anii 1300. În partea poloneză, 17% din pădure (10.500 ha) constituie parc național, din care jumătate a fost strict protejată (fără nicio exploatare) de peste 80 de ani. Lemnul mort reprezintă aproape un sfert din biomasa lemnoasă supraterană totală din rezervație și variază între 87 și 160 metri cubi la hectar.
Franța: Pădurea Fontainbleau – o rezervație forestieră de 136 ha, tăiată ras ultima dată în 1372, protejată de exploatări începând din 1853, alcătuită în principal din fag, stejar, carpen și tei. Volumele de lemn mort sunt cuprinse între 142 și 256 de metri cubi la hectar, cu volume mai ridicate în urma unor furtuni puternice.
În Carpați: Pădurea Havesova (P.N. poloniny, Slovacia) – o rezervație forestieră strictă alcătuită din fag, cu o suprafață de 171 ha, în care s-a găsit o medie de 121 de metri cubi de lemn mort la hectar.
În România, inventarierile din patru rezervații forestiere naturale (Țercaia, Gemenele, Izvoarele Nerei, Iauna-Craiova) au estimat între 49 și 128 de metri cubi de lemn mort la hectar. Rezervația forestieră Izvoarele Nerei din P.N. Semenic-Cheile Carașului, cu o suprafață de 5.028 ha, protejată din 1975, reprezintă una dintre cele mai întinse păduri virgine de fag din Europa; volumele lemnului mort sunt cuprinse aici între 78 și 121 d metri cubi la hectar, iar rezervația prezintă o pronunțată stabilitate ecologică.
Aceste cifre contrastează în mod dramatic cu volumele lemnului mort existent în pădurile cultivate, chiar și în acelea care sunt gospodărite într-o manieră aproape naturală. Spre exemplu, lemnul mort din Munții Jura din Elveția, care sunt gospodăriți în condițiile unei stări de masiv permanent, cu întinse suprafețe incluse în categoria V IUCN – ca arii protejate pentru protejarea peisajului (parcuri naturale), a fost de numai 6,3 metri cubi la hectar, în anii 1993-1995.
Lemnul mort este important pentru biodiversitate și oameni
Lemnul mort nu este o componentă opțională, ci una de importanță critică în funcționarea pădurii, care joacă cinci roluri majore în ecologia unei păduri naturale, sănătoase:
- Menține productivitatea pădurii prin asigurarea materiei organice, umidității, substanțelor nutritive și a vetrelor de regenerare pentru conifere, cunoscându-se faptul că semințele unor specii de arbori germinează, de preferință, pe bușteni căzuți, în curs de putrezire;
- Asigură habitate pentru viețuitoarele care trăiesc, se hrănesc și cuibăresc în cavitățile din lemnul mort sau în curs de putrezire și pentru viețuitoarele acvatice care trăiesc în bălțile create de buștenii și ramurile căzute în apă;
- Reprezintă o sursă alimentară pentru consumatorii specializați, cum sunt gândacii, ciupercile sau bacteriile;
- Stabilizează pădurea prin faptul că ajută la consolidarea pantelor, stabilitatea suprafețelor și la prevenirea eroziunii solului în cazul furtunilor, ploilor puternice și a altor fenomene climatice extreme;
- Stochează carbonul pe termen lung, diminuând astfel impactul produs de schimbările climatice.
Chiar înainte ca un arbore să moară complet, el atrage specii specializate; spre exemplu, în jur de 115 specii de Syrphidae sunt saproxilice, dar aproape în exclusivitate în lemnul muribund, nu în cel mort. Arborii foarte bătrâni asigură habitat și locuri de cuibărire pentru unele specii, cum ar fi barza neagră (Ciconia nigra). Când un arbore a murit de curând, el atrage organisme capabile să descompună stratul rezistent de lignină care îl protejează, în principal ciuperci (cum sunt obișnuitele ciuperci din genul Polyporus ) și bacterii.
Acești colonizatori „scot” resursele blocate în lemn creând fisuri în învelișul exterior rigid și modificând duramenul lemnului, astfel încât el să poată fi asimilat de alți consumatori. Urmează apoi speciile de plante și animale care consumă materia organică „evoluată”, în special speciile de gândaci. Cercetările efectuate într-o pădure de foioase de luncă din Moravia de Sud (Republica Cehă) au găsit 14 specii de furnici saproxilice și 389 specii de gândaci saproxilici. În mod similar, 37% din gândacii identificați în pădurea virgină La Massane (Franța) erau legați de lemnul mort și s-a stabilit că există în jur de 100 specii de gândaci saproxilici în pădurea mediteraneeană se stejar de plută din Les Maures. În jurul lacului Vatten din Suedia, pădurile care găzduiesc gândaci saproxilici rari au, în medie, de 10-30 d eori mai mult lemn mort decât alte păduri. Tot în Suedia, în jur de 2.500 de specii de ciuperci se bazează pe lemnul mort, alături de peste 50 de specii de mușchi.
De îndată ce apar consumatorii de lemn, prădătorii lor sosesc și ei. Ciocănitorile sunt cele mai binecunoscute, cu sarabanda lor profundă ce acompaniază orice plimbare printr-o pădure naturală. Multe sunt puternic dependente de lemnul mort, îndeosebi în timpul iernii. Spre exemplu, ciocănitoarea pestriță mare (Dendrocopos major) se bazează pe insectele din iescari sau din buștenii căzuți la sol în proporție de 97% pentru hrana ei din timpul iernii. Între 80 și 130 de hectare de pădure virgină sunt necesare pentru o pereche cuibăritoare de ciocănitori de munte (Picoides tridactylis), care forează în principal molizii morți recent.
Animalele mari folosesc, de asemenea, lemnul mort ca adăpost. Aproape toate cele 11 specii europene de ciocănitori, cu excepția uneia, excavează găuri de cuibărire în lemnul mort și cel puțin zece specii de bufnițe europene folosesc scorburile din arbori, așa cum fac și muscarii (Muscicapidae), țiclenii (Sitta spp.), cojoaicele (Certhis spp.), pițigoii (Parus spp.) și chiar rațele, cum ar fi rața sunătoare (Bucephala clangula). Lista altor utilizatori cuprinde multe specii de lilieci și animale mari cum sunt urșii. În rezervația La Massane din Pirineii francezi, un sfert din mamifere și peste o șesime din păsări sunt asociate cu lemnul mort.
Când un arbore cade, el creează în pădure perturbări care ajută unele plante să germineze și să crească. Lemnul mort căzut în pâraie și râuri asigură habitate importante, contribuind la crearea unor bariere de pietriș și bălți care reduc curentul apei, realizând habitate pentru pești și insecte și asigurând un substrat valoros pentru alge. Aceste zone lent curgătoare rețin până la 70% din litiera căzută și sporesc astfel substanțele nutritive. Cercetările efectuate în S.U.A. au arătat că bălțile create de buștenii și ramurile căzute asigură peste 50% din habitatele de depunere a icrelor și de creștere a puieților de salmonide, în cursurile de apă mici.
Pierderea lemnului mort înseamnă pierderea vieții
În cea mai mare parte a Europei, pădurile au fost gospodărite de om pe parcursul sutelor de ani. Modul de gospodărire a făcut deja mari ravagii asupra speciilor asociate cu lemnul mort, iar noi cunoaștem, datorită subfosilelor din depozitele de turbă și insectelor conservate în chihlimbar, că multe specii de gândaci saproxilici au dispărut în decursul ultimelor mii de ani, aproape sigur datorită faptului că a dispărut habitatul lor. În acest mediu sărăcit, speciile care au mai rămas sunt prețioase.
Din nefericire, ele sunt deseori expuse unui risc major. Speciile asociate cu lemnul mort alcătuiesc astăzi cea mai mare grupă individuală de specii amenințate din Europa. Spre exemplu, în Marea Britanie, din cele 1.700 de specii de nevertebrate dependente de lemnul mort, cel puțin o parte din ciclul lor de viață, aproape 330 sunt enumerate în Cartea Roșie, întrucât ele sunt rare, vulnerabile sau periclitate. În Suedia, una dintre cele mai dens împădurite țări din Europa, 805 specii dependente de lemnul mort se regăsesc în Lista Roșie națională.
Ciocănitoarea cu spate alb (Dendrocopos leucotus) a intrat într-un declin dramatic datorită dispariției pădurilor seculare de foioase. Este puternic amenințată în Suedia și Finlanda, astfel că 90% din populația fenoscandinavă a acestei specii (1.700 de perechi) este în prezent restrânsă în pădurile de coastă ale Norvegiei.
Liliacul cu urechi mari (Myotis bechsteinii) este una dintre numeroasele specii de lilieci care au suferit un declin accentuat: în prezent el este foarte rar în unele țări și vulnerabil în întregul său areal. În Italia, amprentele subfosile indică faptul că el a fost altădată abundent în regiune și că declinul actual este atribuit în mod deosebit absenței arborilor scorburoși pe care el îi folosește drept culcușuri de vară.
Gândacul Osmoderma eremita trăiește în scorburile arborilor morți din 33 de țări europene, dar se află în declin și este protejat prin Convenția de la Berna. În Polonia, spre exemplu, cercetătorii au ajuns la concluzia că supraviețuirea lui este amenințată prin tăierea arborilor scorburoși sau cu putregai. Cele mai multe specii de gândaci care trăiesc în arborii scorburoși nu pot zbura mai departe de câțiva zeci de metri, ceea ce face dificilă dispersarea lor într-un peisaj forestier fragmentat.
Multe specii de ciuperci dependente de lemnul mort sunt acum în pericol, deși informațiile despre răspândirea și statutul lor în Europa sunt incomplete. Lista speciilor periclitate include Lariciformes officinalis, care crește în principal pe arborii foarte bătrâni din pădurile de pin cu larice, și Pycnoporellus alboluteus, limitat la buștenii groși din pădurile de molid, bogate în ierburi, din Fennoscandinavia. Ambele specii sunt ocrotite prin lege în unele țări și au fost recent recomandate pentru a fi introduse în lista Convenției de la Berna. Importanța ciupercilor este deosebit de subestimată, deși, spre exemplu, în Alpi, un singur hectar de pădure de molid poate susține viața a peste 300 de specii de ciuperci.
Este greu de crezut că aceste probleme vor dispărea foarte curând, deoarece tendințele actuale vor conduce la o intensificare a fragmentării și la viitoare crize. Chiar acolo unde fragmentele de păduri naturale sunt conservate și unde componentele lemnului mort sunt refăcute, aspectele legate de dispersarea lor fac vulnerabilă supraviețuirea populațiilor. Chiar în unele țări unde lemnul mort există în mod obișnuit, lipsa arborilor tineri sau de vârstă mijlocie va constitui o problemă de viitor, dacă nu se va interveni, cum s-a observat în Letonia.
Lemnul mort susține ciclurile biologice fără sfârșit din pădure
Lemnul mort nu reprezintă un singur habitat, ci mai degrabă un șir complex de diferite microhabitate care se schimbă și evoluează în decursul timpului. Calitatea lemnului mort și utilitatea lui pentru diferitele specii depind de durata de timp în decursul căreia el a putrezit și, de asemenea, de specia arboretului, de vârsta lui în momentul morții, de cauza morții, de poziția (verticală sau orizontală) și mărimea lui, ca și de condițiile climatice înconjurătoare.
În Suedia, materialul rezultat din lemnul mort constituie un habitat mai bogat pentru ciuperci din genurile Morchella și Peziza. În altă parte, cercetările arată cu buștenii mici și ramurile nu putrezesc în același mod ca trunchiurile mari, astfel că tipurile de habitate necesare altor viețuitoare nu vor apărea. Procesul de reciclare a lemnului mort poate să dureze sute de ani și include trei faze principale:
- O fază scurtă de colonizare, în decursul căreia lemnul este invadat de organisme saproxilice primare și viguroase, adeseori gândaci din familia Cerambycidae asociați cu ciuperci, care atacă lemnul când aceste este încă tare;
- O fază lungă de descompunere, în decursul căreia organismele saproxilice primare sunt cuplate sau înlocuite de organisme saproxilice secundare, care se hrănesc cu materialul ce a fost deja transformat de către colonizatori, sau care sunt prădători ai acestora;
- O fază lungă de humificare (de formare a humusului), în decursul căreia organismele saproxilice sunt înlocuite progresiv de către organisme care se hrănesc cu mortăciuni, cum sunt colembolele sau miriapodele, care încorporează resturile de lemn în pământ, atunci când acestea au fost suficient transformate în timpul fazei de descompunere.
Gospodărirea lemnului mort reclamă o cunoaștere minuțioasă a numeroaselor habitate și specii asociate. Nu orice arbore va trece prin aceste stadii, iar traiectoria putrezirii va depinde de modul cum un arbore individual a murit, ca și de alți factori ai mediului înconjurător.
Sursa: WWF