Insulele Galapagos dețin un statut aproape legendar în rândurile iubitorilor vieții sălbatice, biologilor și călătorilor aventuroși. Datorită localizării îndepărtate a acestui arhipelag vulcanic – situat la peste 1.000 de kilometri față de coasta Ecuadorului – fauna de aici a evoluat în izolare pentru mult timp, ceea ce a dus la specii unice.
De la țestoasa gigant și șopârlele de lavă la cormoranul nezburător și peștele-liliac cu buze roșii, iată cele mai impresionante specii endemice ale arhipelagului.
Țestoasa gigant
Nu poți să te gândești la Galápagos fără a-ți veni în minte țestoasele. Într-adevăr, chiar denumirea de Galápagos provine de la un vechi cuvânt spaniol referitor la forma de șa a acestor animale. Fără îndoială, țestoasele sunt cele mai celebrate animale ale arhipelagului.
În timp ce s-a estimat că astăzi trăiesc pe insule 20.000 de exemplare, este foarte probabil ca în trecut, pe întreg arhipelagul, să fi fost distribuite peste 200.000 de țestoase, separate geografic în 14 subspecii.
În sălbăticie, țestoasele pot ajunge până la 270 kg, cu o carapace curbată având o lungime de 1,22 m. Cu aceste dimensiuni uriașe vine și longevitatea. Numeroase istorisiri nedovedite vorbesc despre țestoase cu vârste de peste 200 de ani, însă, probabil, cea mai de încredere înregistrare a vârstei este cea a unei țestoase gigant de Aldabra (o subspecie înrudită cu țestoasa de Galápagos, care trăiește pe insulele Atolului Aldabra din Seychelles), care a murit în urma unui accident la vârsta de cel puțin 152 de ani. Nu există înregistrări confirmate ale unor vârste înaintate printre țestoasele de Galápagos, deși ele pot trăi mult peste 100 de ani.
Țestoasa gigant de Galapagos. | Foto: KENNETH LU/FLICKR (CC BY 2.0)
În prezent, cea mai mare parte a țestoaselor trăiesc pe insula Isabela (cea mai mare insulă a arhipelagului), unde fiecare dintre cei cinci vulcani principali are o subspecie relativ stabilă. Vulcanul Alcedo găzduiește peste jumătate din populația de țestoase a insulei. O altă colonie mare se află pe insula Santa Cruz, în timp ce pe insulele San Cristóbal, Santiago și Pinzón se găsesc populații mai mici.
Iguana marină
Niciun animal nu este mai mult asociat cu Galápagos decât iguana marină. Singura șopârlă marină adevărată din lume, aceasta este întâlnită în mod obișnuit pe coastele arhipelagului. Ajungând la o lungime de 1,3 metri și o greutate de până la 13 kg, această șopârlă de culoare neagră se hrănește aproape exclusiv cu alge marine.
În fiecare dimineață, aceste șopârle ies de sub vegetație și încep să-și „încarce bateriile” sub soarele ecuatorial. Stând întinse pentru a-și expune la soare cât mai mult posibil din suprafața corpului, iguanele pot fi observate cu sutele la Punta Espinosa, pe insula Fernandina.
Iguana marină (Amblyrhynchus cristatus). | Foto: RAF-YYC/WIKIMEDIA COMMONS (CC BY-SA 2.0)
După ce ating temperatura de 35,5 grade Celsius sau mai mult, masculii sunt pregătiți să plonjeze în apele reci ale curentului Humboldt. Special adaptați pentru a reține căldura, ei își reduc imediat ritmul cardiac la jumătate, scăzând suprafața de contact dintre sângele lor cald și mediul rece din exterior.
Glande speciale le ajută la îndepărtarea excesului de sare din dietă, care este eliminat din corp prin intermediul nărilor, sub forma unui strănut.
Șopârlele de lavă
Există șapte specii endemice de șopârle de lavă răspândite pe întreg arhipelagul. Șase specii trăiesc fiecare pe câte o insulă (Española, San Cristóbal, Floreana, Pinzón, Pinta, Marchena), în timp ce cea de a șapte specie trăiește pe zece insule majore (cele rămase, cu excepția insulelor Genovesa, Darwin și Wolf, unde nu se găsește nicio specie).
Masculii sunt de dimensiuni mai mari decât femelele, cei mai mari indivizi fiind găsiți pe insula Española, unde pot ajunge la 30 cm lungime, dublu față de majoritatea indivizilor de pe celelalte insule.
Șopârla de lavă. | Foto: BRIAN GRATWICKE/FLICKR (CC BY 2.0)
Șopârlele de lavă sunt prădătoare, hrănindu-se cu diferite artropode, cum ar fi chilopodele, scorpionii, lăcustele și muștele. Uneori ele devin chiar canibale. Deseori pot fi observate vânând în preajma leilor de mare sau a carcaselor, de unde pândesc muștele.
Femelele tind a fi mai frumoase decât masculii, de obicei având o culoare roșie în jurul capului sau gâtului, în timp ce masculii prezintă un tipar mai distinct. Atât pentru atragerea femelelor, cât și pentru amenințarea concurenței, masculii execută mișcări asemănătoare flotărilor, similare cu clătinatul din cap la iguane. Frecvența și amplitudinea acestor mișcări formează un fel de cod Morse, înțeles numai de membrii aceleași specii.
Șoimul de Galápagos
Această pasăre este unul dintre cei mai rari răpitori din lume, existând doar 150 de perechi, ceea ce o face vulnerabilă ca specie. Șoimii pot fi observați pe majoritatea insulelor mari și sunt de neconfundat: juvenilii au o culoare crem, iar adulții sunt de culoare maro închis (ciocolată neagră). Sunt atât de blânzi încât pot ateriza pe capul oamenilor.
Șoimul de Galápagos. | Foto: BERNARD GAGNON/WIKIMEDIA COMMONS (CC BY-SA 4.0)
Această specie endemică a evoluat printr-un proces de împerechere denumit poliandrie cooperativă, prin care femelele se împerechează cu până la patru masculi, care apoi o ajută la creșterea puilor (până la trei într-un cuib). În afară de a vâna orice de la iguane și șerpi până la șobolani și păsări, șoimii sunt și gunoieri importanți ai insulelor, hrănindu-se cu carcasele aflate în putrefacție – favoritele lor sunt caprele.
Pinguinul de Galápagos
Pare nepotrivit să existe pinguini la ecuator. Într-adevăr, pinguinii de Galápagos sunt singurii pinguini care cuibăresc la tropice, iar în cazul celor care trăiesc în nordul insulei Isabela, singurii pinguini care cuibăresc în emisfera nordică. Acest pinguin este al treilea cel mai mic din lume, atingând în jur de 30 cm în înălțime.
Pinguinul de Galápagos. | Foto: MIKE’S BIRDS/WIKIMEDIA COMMONS (CC BY-SA 2.0)
În lipsa turbăriilor moi în care să își sape vizuină, pinguinii de Galápagos se adăpostesc în caverne și crevase naturale din zona de coastă. Ei se găsesc cu precădere în apele mai reci din jurul insulelor Isabela și Fernandina, deși au fost întâlnite perechi și pe insulele Floreana și Bartolomé.
Chiar dacă pinguinii nu pot zbura prin aer, ei pot "zbura" sub apă. Insulele Galápagos se numără printre puținele locuri din lume unde un înotător își poate satisface toate capriciile. Ei pot sprinta până la viteze de 35 km/h.
Cormoranul nezburător
Cormoranul nezburător este ce mai mare dintre cele 29 specii de cormorani din lume și singura care și-a pierdut abilitatea de a zbura. În Galápagos există mai puțin de 1000 de perechi, toate trăind pe coastele insulelor Isabela (majoritatea în partea de vest și nord-vest) și Fernandina. Ei rămân foarte apropiați de locul de naștere și puțini se deplasează mai mult de câțiva kilometri de țărmul unde s-au născut.
Cormoranul nezburător (Nannopterum harrisi). | Foto: RONALD WOAN/FLICKR (CC BY-NC 2.0)
Deși nu pot zbura, cormoranii prezintă vestigii ale unor aripi, care îi ajută la menținerea echilibrului atunci când sar de pe o stâncă pe alta. Deoarece nu produc suficiente grăsimi pentru a-și impermeabiliza penele, aripile lor pline de apă trebuie ținute desfăcute după revenirea la țărm, în postura clasică a cormoranului.
Sub apă, în loc să „zboare” așa cum o fac pinguinii, cormoranii își țin aripile apropiate de corp și înoată cu ajutorul picioarelor lor puternice, folosindu-se de gâturile lungi pentru a căuta caracatițe și anghile printre crăpături.
Foca cu blană de Galápagos
Focile cu blană de Galápagos sunt cele mai mici dintre cele șapte specii de foci cu blană, masculii cântărind doar 65-80 kg, iar femelele până la 27 kg. Ele trăiesc în zona cu curenți marini ascendenți din vestul arhipelagului, departe de ochii vizitatorilor. Cel mai bun loc pentru observarea focilor este Puerto Egas, pe insula Santiago.
Foca cu blană de Galapagos (Arctocephalus galapagoensis). | Foto: PUTNEYMARK/WIKIMEDIA COMMONS (CC BY-SA 2.0)
Focile cu blană se adăpostesc în crevasele din roca vulcanică și evită contactul direct între corpuri. Ele prezintă un strat interior dens de blană (300.000 de fire de păr pe fiecare inch pătrat), care crește printre firele mai lungi și mai rare. Având ochii mari și o vedere nocturnă excelentă, ele pot vâna după lăsarea întunericului, hrănindu-se cu peștii-lanternă de adâncime, care migrează spre suprafață în timpul nopții.
Peștele-liliac cu buze roșii
Acești pești care trăiesc la fundul apei sunt o specie curioasă. Ziua ei se deplasează pe fundul mării cu ajutorul unor aripioare aplatizate care funcționează ca niște picioare. În timpul nopții, ei se ridică la suprafață.
Peștele-liliac cu buze roșii (Ogcocephalus darwini). | Foto: BARRY PETERS/WIKIMEDIA COMMONS (CC BY 2.0)
Acest pește prezintă un bot lung și buze de culoare roșu deschis; restul corpului este maro pe partea dorsală și crem pe partea ventrală. În alte locuri din lumii, peștii-liliac sunt foarte sperioși, însă în Galápagos ei permit scafandrilor să vină în apropiere.
Sursa: Bradtguides.com.