În fiecare an, milioane de păsări migratoare traversează planeta, zburând deasupra capului nostru în căutare de hrană, căldură și prieteni. De la un pol la altul, The Conversation prezintă câteva dintre cele mai remarcabile călătorii făcute de prietenii noștri cu pene.
Păsările migratoare de vară, cum este cucul comun, petrec perioada din octombrie până în martie în regiuni mai calde, cum sunt Portugalia, Senegal sau bazinul fluviului Congo.
În lunile de vară, există o abundență atât de mare de insecte în aer – dieta lor preferată – încât aceste păsări nu numai că sunt capabile să se hrănească, dar pot crește cu succes și o familie. Dar toamna, când este prea frig pentru a zbura pentru multe insecte, păsările se întorc spre sud, unde vremea este mai caldă, iar insectele sunt disponibile tot timpul anului.
Dacă vă vine să credeți sau nu, unele păsări vin în Europa în timpul iernii pentru vremea mai blândă. Specii precum gâsca călugăriță se reproduc în Arctica, unde primăvara și vara există zile pline de soare și o mulțime de iarbă cu care să se hrănească. Când se instalează vremea rece, ele migrează spre sud pentru a profita de iernile mai calde.
Distanțe lungi
Chira polară (Sterna paradisaea), care deține recordul pentru cea mai lungă migrație a unei păsări, se reproduce chiar în nordul Europei și al Asiei în timpul verii, înainte de a migra până la Oceanul Antarctic pentru a petrece o altă vară, de data aceasta în emisfera sudică.
Această călătorie de-a lungul întregului glob acoperă o distanță de aproximativ 35.000 km. Cea mai bătrână chiră polară cunoscută a supraviețuit timp de 31 de ani, ceea ce înseamnă că a parcurs peste 1,6 milioane de kilometri în timpul vieții sale – mai mult decât dublul echivalentului călătoriei până la Lună și înapoi.
Chirele polare fac călătorii extraordinare de-a lungul planetei. | Foto: JONATHAN CANNON / PIXABAY
Numeroase alte specii urmează o porțiune a traseului chirei polare, zburând de la nord la sud și înapoi. Notatița (Phalaropus lobatus), o pasăre care cântărește 27-48 g – la fel cât 1-2 pungi mici de chipsuri – zboară spre vest din Scoția în Peru și înapoi în fiecare an.
Un studiu a arătat că o notatiță care a crescut pe insulele Shetland a zburat spre vest pentru a traversa Oceanul Atlantic, înainte de a se opri la granița dintre SUA și Canada. Pasărea a zburat apoi pe coasta de est a SUA și a trecut pe coasta pacifică a Mexicului. De acolo, a continuat spre sud până a ajuns pe coasta statului Peru, unde a petrecut din octombrie până în aprilie. Acest zbor maraton este un comportament tipic pentru indivizii care se reproduc în Scoția, Islanda sau Groenlanda.
Viteze de top
Deși se știe că șoimul călător (Falco peregrinus) poate atinge cea mai mare viteză din lumea animalelor, de până la 322 km/h în timpul zborului său în picaj, viteza sa medie în zbor este de 65-95 km/h – suficientă pentru a ține pasul confortabil cu o mașină standard. Acum, imaginați-vă o pasăre capabilă să mențină această viteză pentru 6.760 km.
Aceasta performanță este realizată de zeci de mii de becaține mari (Gallinago media) în fiecare an. Aceste păsări maronii par modeste atunci când se hrănesc la marginile lacurilor și mocirlelor, dar când este timpul să migreze, pot zbura fără oprire timp de aproape șapte mii de kilometri, la o viteză medie de 97 km/h. Această călătorie extraordinară îi duce pe indivizii din Suedia, unde se reproduc, în Africa subsahariană, unde aceștia își petrec iarna.
Becațina mare poate zbura pe distanțe lungi cu viteze de aproape 100 km/h. | Foto: WIKIMEDIA COMMONS (CC0 1.0)
Zburători la înălțime
Unul dintre aspectele cele mai fascinante ale migrației păsărilor este reprezentat de înălțimile extreme la care păsările aleg adesea să călătorească. Aerul mai rece este mai subțire, necesitând mai puțin efort pentru a zbura. Răceala împiedică, de asemenea, păsările să se supraîncălzească în timp ce își folosesc atât de intens mușchii aripilor. Dezavantajul este nivelul de oxigen mult mai scăzut din regiunile superioare ale atmosferei Pământului, rezultând un risc crescut de hipoxie – în care nivelurile de oxigen care ajung în țesuturile corpului sunt insuficiente, putând provoca daune.
Păsările contracarează acest lucru producând mai multe globule roșii, care ajută la transportul a mai mult oxigen prin corpul lor. Acesta este același proces care se întâmplă la sportivii de performanță, care se antrenează la altitudini mari. În mod uimitor, există rapoarte conform cărora gâștele de India (Anser indicus) zboară deasupra celor mai înalte vârfuri din Himalaya – care pot ajunge la peste 8.000 m. Fiziologia unică a acestei specii, inclusiv plămânii și creierul mai mari, capabile să tolereze niveluri scăzute de oxigen în sânge, i-a fascinat de mult timp pe cercetători.
Păsările de dimensiuni mici, cum sunt muscarii, folosesc și ele aerul mai rece pentru a călători, de multe ori zburând în timpul nopții, astfel încât să nu fie nevoite să zboare la altitudini prea mari pentru a ajunge în zone suficient de reci. Din această cauză, aceste păsări sunt numite păsări migratoare nocturne. Aceste păsări navighează folosind stelele, aterizând doar pentru a se hrăni în timpul zilei. Știm că ele călătoresc noaptea deoarece le auzim ciripitul în zbor în timp ce trec pe deasupra capului nostru în timpul nopții.