Cretacicul a fost ultimul și cel mai lung segment al Erei Mezozoice. A durat aproximativ 79 de milioane de ani, de la evenimentul minor de extincție de la sfârșitul Jurasicului, în urmă cu aproximativ 145 de milioane de ani, până la evenimentul de extincție din Cretacic-Paleogen (K-Pg), datat cu 66 de milioane de ani în urmă.
La începutul Cretacicului, continentele se aflau în poziții foarte diferite față de cele de astăzi. Secțiuni ale supercontinentului Pangea se îndepărtau. Oceanul Tethys încă mai separa continentul de nord (Laurasia) de sudul Gondwanei. Atlanticul de Nord și de Sud erau încă închise, deși Atlanticul Central începuse să se deschidă la sfârșitul Jurasicului. La mijlocul perioadei, nivelul oceanelor era mult mai ridicat; cea mai mare parte a suprafeței de uscat cu care suntem astăzi familiarizați era sub apă. La sfârșitul perioadei, continentele erau mult mai aproape de configurația actuală. Africa și America de Sud își luaseră formele distinctive; dar India nu se ciocnise încă de Asia și Australia făcea încă parte din Antarctica.
Părți ale supercontinentului Pangea s-au separat pentru a deveni continentele de astăzi. | Ilustrație: USGS
Plantele din Cretacic
Unul dintre semnele distinctive ale Perioadei Cretacice a fost dezvoltarea și răspândirea plantelor cu flori. Cea mai veche fosilă de angiosperme descoperită până în prezent este cea de Archaefructus liaoningensis, găsită de Ge Sun și David Dilcher în China. Se pare că aceasta se aseamănă cel mai mult cu planta modernă de ardei negru și se crede că are cel puțin 122 de milioane de ani.
Se credea că insectele polenizatoare, cum ar fi albinele și viespile, au evoluat aproximativ în același timp cu angiospermele. Acest lucru a fost citat frecvent ca exemplu de co-evoluție. Totuși, noile cercetări indică faptul că polenizarea insectelor a apărut, probabil, înainte de primele flori. În timp ce cea mai veche fosilă de albină a fost prinsă în închisoarea sa de chihlimbar cu doar aproximativ 80 de milioane de ani în urmă, s-au găsit dovezi că insecte asemănătoare albinelor sau viespilor și-au construit cuiburi asemănătoare stupului în ceea ce se numește acum Pădurea Petrificată din Arizona.
Aceste cuiburi, găsite de Stephen Hasiotis și echipa sa de la Universitatea din Colorado, au cel puțin 207 milioane de ani. Acum se crede că întrecerea pentru atenția insectelor a facilitat, probabil, succesul relativ rapid și diversificarea plantelor cu flori. Pe măsură ce diversele forme de flori au atras insectele să le polenizeze, insectele s-au adaptat la diferite moduri de a culege nectarul și de a transporta polenul, creând astfel sistemele complexe co-evolutive cu care suntem familiarizați astăzi.
Există dovezi limitate că dinozaurii au mâncat angiosperme. Două coprolite de dinozaur (excremente fosilizate) descoperite în Utah conțin fragmente de lemn de angiosperme, potrivit unui studiu prezentat la reuniunea anuală a Societății de Paleontologie a Vertebratelor din 2015. Această descoperire, precum și altele, inclusiv un anchilozaur din Cretacicul Timpuriu, care avea fructe de angiosperme fosilizate în intestine, sugerează că unele paleo-fiare au mâncat plante cu flori.
Mai mult, forma unor dinți de la animalele din Cretacic sugerează că ierbivorele consumau frunze și crenguțe, a declarat Betsy Kruk, cercetător voluntar la Field Museum of Natural History din Chicago.
Animalele din Cretacic
În Cretacic, mai multe păsări antice și-au luat zborul, alăturându-se pterozaurilor din aer. Originea zborului este dezbătută de mulți experți. În teoria „trees-down”, se crede că reptilele mici și-ar fi putut dezvolta abilitatea de a zbura pornind de la comportamentul lor de planare. Conform ipotezei „ground up”, zborul ar fi putut evolua din capacitatea teropodelor mici de a sări în sus pentru a prinde prada. Penele au evoluat, probabil, din învelișurile timpurii ale corpului, a căror funcție principală, cel puțin la început, a fost de termoreglare.
În orice caz, este clar că dinozaurii aviari au avut un mare succes și s-au diversificat pe scară largă în timpul Cretacicului. Confuciusornis (cu 125 de milioane până la 140 de milioane de ani în urmă) a fost o pasăre de mărimea unei ciori, cu un cioc modern, dar cu gheare enorme în vârful aripilor. Iberomesornis, un contemporan de mărimea unei vrabii, era capabil să zboare și era, probabil, un insectivor.
Până la sfârșitul Jurasicului, unele dintre marile sauropode, cum ar fi Apatosaurus și Diplodocus, au dispărut. Dar alte sauropode gigantice, inclusiv titanozaurii, au înflorit, în special spre sfârșitul Cretacicului, a spus Kruk.
Turme mari de ornithischiani erbivori au prosperat și în timpul Cretacicului, cum ar fi Iguanodon (un gen care include dinozauri cu cioc de rață, cunoscuți și ca hadrozauri), Ankylosaurus și ceratopsienii. Teropodele, inclusiv Tyrannosaurus rex, au continuat să fie prădătorii de vârf până la sfârșitul Cretacicului.
Extincția din Cretacic-Paleogen (K-Pg)
Cu aproximativ 66 de milioane de ani în urmă, aproape toate vertebratele mari și multe nevertebrate tropicale au dispărut în ceea ce a fost în mod clar un eveniment geologic, climatic și biologic cu consecințe la nivel planetar. Geologii îl numesc evenimentul de extincție K-Pg, deoarece marchează granița dintre Cretacic și Paleogen. Evenimentul a fost cunoscut inițial sub denumirea de evenimentul Cretacic-Terțiar (K-T), dar Comisia Internațională pentru Stratigrafie, care stabilește standarde și limite pentru scara de timp geologică, descurajează acum utilizarea termenului Terțiar. Litera „K” provine din cuvântul german pentru Cretacic, „Kreide”.
În 1979, un geolog care studia straturile de rocă din perioada dintre Cretacic și Paleogen a observat un strat subțire de argilă cenușie care separa cele două perioade. Alți oameni de știință au găsit acest strat gri peste tot în lume, iar testele au arătat că el conținea concentrații mari de iridiu, un element care este rar pe Pământ, dar obișnuit în majoritatea meteoriților, a spus Kruk.
De asemenea, în acest strat sunt indicii de „cuarț șocat” și globuri minuscule asemănătoare sticlei, denumite tektite, care se formează atunci când roca este vaporizată brusc și apoi imediat răcită, așa cum se întâmplă atunci când un obiect extraterestru lovește Pământul cu mare forță.
Craterul Chicxulub din Yucatan datează tocmai din această perioadă. Situl craterului are un diametru de peste 180 de kilometri, iar analiza chimică arată că roca sedimentară a zonei a fost topită și amestecată la temperaturi comparabile cu impactul exploziei unui asteroid de aproximativ 10 km care a lovit Pământul în acest punct.
Când asteroidul s-a ciocnit cu Pământul, impactul său a declanșat unde de șoc, tsunami-uri masive și a trimis un nor mare de rocă fierbinte și praf în atmosferă, a spus Kruk. Pe măsură ce resturile supraîncălzite au căzut înapoi pe Pământ, ele au declanșat incendii de pădure și au crescut temperaturile.
„Această ploaie de praf fierbinte a ridicat temperaturile globale ore întregi după impact și a prăjit de vii animalele care erau prea mari pentru a căuta adăpost”, a declarat Kruk. „Animale mici care se puteau adăposti sub pământ, sub apă sau poate în peșteri sau trunchiuri mari de copaci ar fi putut supraviețui acestei explozii inițiale de căldură.”
Fragmente minuscule au rămas, probabil, în atmosferă, posibil blocând o parte din razele solare timp de luni sau ani. Cu mai puțină lumină solară, plantele și animalele dependente de ele ar fi murit, a spus Kruk. Mai mult, lumina redusă a soarelui ar fi scăzut temperaturile globale, afectând animalele mari, cu nevoi ridicate de energie.
„Animale terestre mai mici, omnivore, cum ar fi mamiferele, șopârlele, țestoasele sau păsările, ar fi putut supraviețui ca necrofagi, hrănindu-se cu carcasele dinozaurilor morți, ciuperci, rădăcini și materie vegetală în descompunere, în timp ce animalele de dimensiuni mai mici, cu un metabolism de intensitate mai scăzută, au fost cele mai capabile să aștepte trecerea dezastrului”, a mai declarat Kruk.
Există, de asemenea, dovezi că o serie de erupții vulcanice uriașe la nivelul graniței tectonice dintre India și Asia au început chiar înainte de evenimentul K-Pg. Este probabil ca aceste catastrofe regionale să se fi combinat pentru a produce o extincție în masă.
Clima din Cretacic
Lumea a fost un loc mai cald în Cretacic. Polii erau mai reci decât latitudinile inferioare, dar, „în general, lucrurile erau mai calde”, a declarat Kruk pentru Live Science. Fosilele de plante tropicale și ferigi susțin această idee, a spus cercetătoarea.
Animalele trăiau peste tot, chiar și în zonele mai reci. De exemplu, fosile de Hadrosaurus, datând din Cretacicul Târziu, au fost descoperite în Alaska.
Când asteroidul a lovit, lumea a cunoscut, probabil, așa-numita „iarnă nucleară”, când particulele au împiedicat o bună parte a razelor solare să ajungă pe Pământ.
Sursa: Live Science.