Albatroșii sunt păsări mari, maiestoase, care pot fi întâlnite zburând deasupra majorității oceanelor lumii. Acești excelenți zburători sunt renumiți pentru faptul că pot petrece luni de zile în aer, dar și pentru ritualul de împerechere unic. Însă, din cauza tehnicilor de pescuit dăunătoare și prădării de către speciile invazive, albatroșii sunt fie amenințați, fie în pericol, conform Live Science.
Există 23 de specii de albatroși, dintre care cel mai cunoscut este albatrosul călător (Diomedea exulans), care este cea mai mare pasăre zburătoare din lume. Acest albatros are anvergura aripilor de 3,4 m, mai mare decât a faimosului condor californian și își folosește aripile masive pentru a zbura mii de mile într-o singură călătorie.
O viață petrecută în aer
Dar în loc să bată din aripi, albatroșii călători (și alte specii de albatros de dimensiuni mari) călătoresc distanțe atât de mari ținându-și aripile desfăcute astfel încât circulația aerului în jurul acestora generează portanță, în mod asemănător cu aripile unui avion. Un avion se ajută de motor pentru a împinge aerul peste aripi, în timp ce albatroșii se folosesc de latitudinile cu vânturi puternice din oceanele sudice.
Având vânturi aproape permanente în mediul lor de viață, albatroșii își pot bloca articulația cotului, fixând aripa în loc și zburând ca un planor. Păsările mai folosesc ceea ce a fost denumit „planare dinamică”, tehnică prin care ele își modifică unghiul relativ dintre aripă și direcția vântului pentru a genera o portanță maximă.
Un albatros poate trăi un an sau mai mult fără să pună piciorul pe pământ, însă el coboară pe apă pentru a se hrăni cu pești și calamari, care constituie dieta lor.
În ceea ce privește zborul, este foarte posibil că albatroșii să doarmă în timpul somnului. Un studiu din anul 2016, publicat în Nature Communication, a arătat că o rudă îndepărtată a albatrosului, fregatele (o familie de păsări acvatice din ordinul Pelecaniformes, cuprinzând un singur gen, care trăiesc în regiunile marine tropicale și subtropicale, fiind adaptate la zborul rapid și de durată lungă) au multe perioade, fiecare de câteva secunde, în care dorm în timp ce zboară. Acest fapt dovedește că dormitul în aer este posibil la păsările care zboară pe distanțe mari.
Toți albatroșii au o viață foarte lungă. Cea mai bătrână pasăre sălbatică din lume este un albatros Laysan (Phoebastria immutabilis) numit Wisdom (Înțelepciune), care a fost marcat în anul 1956 în colonia de albatroși Laysan din Atolul Midway din Oceanul Pacific de Nord, când era deja adult. Această înseamnă că pasărea are o vârstă de cel puțin 66 de ani (la data publicării articolului), însă probabil că are mai mult și este încă în putere – la nivelul anului 2018, albatrosul continua să crească pui. După declarațiile lui Breck Tyle, lector la Universitatea din California, Santa Cruz și cercetător care a studiat timp de zeci de ani colonia de albatroși Laysan din Atolul Midway, mai există și alți albatroși Laysan cu câțiva ani mai tineri decât Wisdom.
Deși sunt păsări marine, în general albatroșii sunt slabi înotători, cu câteva excepții. Albatrosul călător se poate scufunda doar până la 0,6 – 1 m în apele oceanului, deși, pe baza analizei dietei sale, oamenii de știință sunt aproape siguri că această pasăre se hrănește cu calamari care trăiesc la o adâncime mai mare. Este posibil ca albatrosul să aștepte calamarii până ce aceștia ies la suprafața apei, însă o altă ipoteză mai convingătoare ar fi că albatroșii consumă resturi de calamari vomitate de către balene, după cum este descris întru-un studiu publicat în 1994 în revista Antarctic Science.
Albatroșii formează perechi pe viață
Deoarece albatroșii se împerechează pe viață, alegerea partenerului potrivit este o decizie importantă. Toți albatroșii desfășoară cu ritual (dans) de împerechere complicat. În cazul albatrosului Laysan, acest dans are 24 de etape separate și complicate, pe care masculul reușește să le învețe de decursul a mai multor ani. Iar până când masculii tineri nu reușesc să stăpânească bine coreografia, ei nu-și vor găsi perechea. Femelele își permit să fie pretențioase, astfel că dacă dansul executat de un mascul nu o impresionează, ea va trece la următorul pețitor.
O pereche de albatroși Laysan. Masculul trebuie să execute un dans de împerehere complicat pentru a-și câștiga perechea. | Foto: DICK DANIELS / WIKIPEDIA COMMONS (CC BY-SA 3.0)
Însă după ce perechea se formează, „rata de divorț” în rândul albatroșilor este printre cele mai scăzute din regnul animalelor. Deoarece albatroșii au o viață lungă, aceste perechi pot dăinui timp de decenii. Din acest motiv, s-a postulat că albatrosul este „cea mai romantică” pasăre. Însă această caracterizare din punct de vedere uman nu ia în considerare unele aspecte-cheie despre albatroși.
O pereche de albatroși se vede doar câteva zile pe an, în perioada în care se întâlnesc la locurile de cuibărit. După câteva zile de recuperare, partenerii clocesc prin rotație; unul dintre parteneri rămâne la cuib, în timp ce celălalt pleacă în căutarea hranei. După aprox. 90 de zile și când puiul este suficient de mare, partenerii pornesc fiecare pe drumul său separat pentru restul anului.
Deși se împerechează pe viață, partenerii nu sunt întotdeauna fideli. Împerecherea ocazională între doi parteneri ai două perechi diferite și chiar copularea forțată nu sunt ceva neobișnuit. Un studiu publicat în anul 2006 în revista IBIS a arătat că, din 75 de cupluri de albatroși călători, opt aveau pui care nu proveneau de la primul partener al mamei.
La multe specii de albatroși perechile femelă-femelă sunt des întâlnite (perechi mascul-mascul încă nu au fost raportate). Aceste femele se folosesc de masculii „infideli” sau de cei care nu și-au găsit perechea pentru a le fecunda ouăle, după care ambele femele își cresc cei doi pui împreună, fără intervenția masculului. Masculii și femelele de albatros Laysan sunt virtual identici, astfel că sunt dificil de depistat perechile de același sex dacă nu sunt căutate elementele de identificare specifice.
Amenințări la adresa albatroșilor
Conform Uniunii Internaționale pentru Conservarea Naturii (IUCN), toate speciile de albatros, cu excepția uneia singure, sunt fie amenințate, fie în pericol, fie pe cale a deveni amenințată. Cea mai mare amenințare o constituie speciile invazive de la locurile de cuibărit și vasele de pescuit, care prind în mod neintenționat în plase păsările în timp ce urmăresc bancurile de ton sau de alți pești comerciali.
Multe dintre speciile de albatros cuibăresc pe insule care au fost odinioară popasuri pentru baleniere. Împreună cu oamenii au ajuns pe aceste insule și pisicile, șoarecii sau șobolanii. De exemplu, Insula Gough din Atlanticul de Sud este unda dintre cele mai importante colonii pentru păsările marine, fiind casă pentru 24 diferite specii de păsări, printre care și mai multe specii de albatroși. Dar această colonie este prădată de către șoarecii invazivi, care au evoluat la dimensiuni mai mari în lipsa prădătorilor specifici.
Deoarece nu au prezentat alți prădători care să-i fi atacat în acest fel, albatroșii nu și-au dezvoltat o modalitate de a se apăra de atacurile șoarecilor; unii dintre adulți chiar stau neclintiți în cuiburi pentru a-și incuba ouăle, în timp ce șoarecii ciugulesc din carnea lor. Pe un număr important de insule, ecologii au demarat programe agresive de eradicare a șoarecilor, în încercarea de a salva păsările rămase.
Pe mare, albatroșii întâmpină o altă amenințare: vasele de pescuit. Albatroșii sunt destul de pricepuți la detectarea vaselor de pescuit, astfel încât unii oameni de știință consideră că aceste păsări, dotate cu mici detectoare radar, ar putea fi utilizate pentru detectarea vapoarelor care pescuiesc ilegal.
Vasele mari de pescuit dețin la bord instalații prin care capetele, cozile și măruntaiele peștilor sunt înlăturate și aruncate înapoi în mare, unde atrag o diversitate de păsări marine. Dar pe măsură ce traulerul aruncă măruntaiele de pește, în același timp el aruncă înapoi în ocean și o plasă de pescuit de dimensiuni mari. Păsările marine, inclusiv albatroșii, sunt prinse în aceste plase și sunt târâte în apă, unde se îneacă.
BirdLife South Africa a reușit să reducă cu 99% mortalitatea la albatroșii din zonele locale de pescuit cu traulere doar prin încurajarea bărcilor să folosească sisteme de îndepărtare a păsărilor și să arunce resturile de pește înapoi în mare după ce și-au întins plasele de pescuit. Dar la nivel mondial mai sunt multe de făcut pentru încurajarea vaselor de pescuit să folosească tehnici de pescuit mai prietenoase cu păsările.