Schimbări climatice – Info Natura

Stocarea carbonului sub pământ atinge un nivel record, dar nu este suficientă

Florin Mitrea — Tue, 10 Nov 2026 06:00:00 +0000

Stocarea carbonului sub pământ a atins un nivel record în 2024, când aproximativ 43,6 milioane de tone de dioxid de carbon au fost injectate în formațiuni geologice. Cantitatea este de peste două ori mai mare decât cea înregistrată în 2016, însă reprezintă mai puțin de 5% din capacitatea anuală de stocare considerată necesară până în 2050 pentru limitarea încălzirii globale la 1,5°C. În plus, unele date ridică întrebări privind cantitatea de CO₂ care rămâne efectiv izolată în subteran.

În lupta împotriva schimbărilor climatice, captarea și stocarea dioxidului de carbon au devenit unele dintre tehnologiile asupra cărora cercetătorii și factorii de decizie își pun speranțele. Ideea este relativ simplă: în loc să permitem ca o parte din dioxidul de carbon rezultat din activitățile industriale să ajungă în atmosferă, îl captăm, îl transportăm și îl depozităm în formațiuni geologice aflate la mari adâncimi.

La prima vedere, cele mai recente date par să indice un progres important. În 2024, omenirea a injectat aproximativ 43,6 milioane de tone de CO₂ în structuri geologice subterane. Este cel mai mare volum anual raportat până acum și reprezintă mai mult decât dublul cantității înregistrate în 2016.

Cifrele provin din raportul anual pentru 2026 al London Register of Subsurface CO₂ Storage, realizat de cercetători de la Imperial College London. Registrul urmărește proiectele de stocare geologică a carbonului din diferite regiuni ale lumii, iar până la publicarea raportului inventarul cuprindea 70 de proiecte din 17 țări.

De la începutul operațiunilor comerciale, în urmă cu aproximativ trei decenii, au fost raportate în total 421,7 milioane de tone de dioxid de carbon depozitate în subteran. Este un progres care demonstrează că tehnologia poate funcționa la scară industrială. Totuși, atunci când aceste rezultate sunt comparate cu ceea ce ar fi necesar pentru limitarea încălzirii globale, entuziasmul trebuie temperat.

Brazilia și Statele Unite domină stocarea subterană a CO₂

Creșterea înregistrată în 2024 se datorează în mare măsură activității din două țări: Brazilia și Statele Unite. Brazilia a avut o contribuție remarcabilă prin proiectul Petrobras din zăcământul petrolier Santos Basin Pre-Salt, care a raportat injectarea a aproximativ 14,2 milioane de tone de dioxid de carbon. Această cantitate reprezintă aproape o treime din totalul mondial raportat pentru anul 2024.

Statele Unite au contribuit cu aproximativ 20,2 milioane de tone, distribuite între 23 de operațiuni distincte. Prin numărul proiectelor, SUA reprezintă principalul actor în acest domeniu.

China a raportat 1,7 milioane de tone, contribuția fiind susținută de activitatea din zăcământul Shengli și de includerea unui nou proiect, Daqing Aonan. Australia a înregistrat, la rândul său, aproximativ 1,7 milioane de tone, odată cu introducerea proiectului Moomba în registru.

Lista țărilor participante s-a extins și ea. Noua Zeelandă și Italia au fost incluse pentru prima dată în inventar, în timp ce Norvegia a făcut un pas important prin proiectul Northern Lights, o instalație comercială special construită pentru stocarea CO₂, care a început injectarea gazului în august 2025.

Aceste evoluții arată că stocarea geologică a carbonului nu mai este doar o tehnologie experimentală, ci devine o componentă a infrastructurii industriale din mai multe regiuni ale lumii.

Cât dioxid de carbon rămâne cu adevărat depozitat în subteran?

În spatele cifrelor impresionante se ascunde însă o problemă importantă: cantitatea de CO₂ raportată ca fiind injectată nu este întotdeauna identică cu volumul care rămâne efectiv stocat. Potrivit raportului, aproximativ 82,3% din totalul cumulat al dioxidului de carbon raportat în registru provine dintr-o categorie denumită Geological Storage with Oil Recovery, adică stocare geologică asociată recuperării petrolului.

Această tehnologie presupune injectarea dioxidului de carbon în zăcăminte petroliere pentru a facilita extragerea unor cantități suplimentare de petrol. Gazul injectat contribuie la modificarea presiunii și a proprietăților fluidelor din rezervor, ajutând la mobilizarea petrolului care altfel ar fi dificil de recuperat.

Problema este că o asemenea operațiune nu înseamnă automat că întreaga cantitate de CO₂ introdusă în zăcământ rămâne izolată acolo. O parte din gaz poate reveni la suprafață odată cu fluidele extrase. În anumite instalații, acesta este separat și reinjectat, ceea ce complică evidența cantităților efectiv depozitate.

Raportul atrage atenția că aproximativ o treime din cantitatea de CO₂asociată acestei categorii, respectiv 112,5 milioane de tone, este înregistrată doar ca volum injectat. În aceste cazuri, nu există întotdeauna suficiente informații pentru a determina cu precizie cât dioxid de carbon a rămas permanent în formațiunea geologică. Cu alte cuvinte, există o diferență importantă între cantitatea de CO₂ care a trecut prin instalațiile de injectare și cantitatea care poate fi considerată efectiv stocată pe termen lung.

Cercetătorii încearcă să corecteze aceste diferențe și să calculeze volumele nete, luând în considerare pierderile, reciclarea și reinjectarea gazului. Totuși, metodele de raportare nu sunt uniforme în toate țările, ceea ce introduce incertitudini în comparațiile internaționale.

Datele din trecut au fost revizuite. De ce contează acest lucru?

O altă constatare importantă a raportului din 2026 este că unele dintre cifrele publicate anterior au trebuit corectate.

Trei modificări contabile au avut un impact semnificativ asupra statisticilor. Prima a vizat reinterpretarea datelor provenite de la North Burbank Unit, pentru a ține cont de dioxidul de carbon reciclat. A doua a corectat o eroare de numărare dublă între raportările companiilor și cele ale proiectelor individuale. A treia a presupus revizuirea în scădere a cantităților raportate pentru proiectul Sleipner din Norvegia, primul proiect comercial de stocare geologică a CO₂, început în 1996.

În urma acestor ajustări, cantitatea cumulată raportată până la sfârșitul anului 2023 a fost redusă de la 351,4 milioane la 342 de milioane de tone, ceea ce reprezintă o scădere de aproximativ 2,7%. Și cifra anuală pentru 2023 a fost modificată: de la 45,2 milioane de tone la 41,7 milioane de tone.

Aceste corecții nu înseamnă că tehnologia nu funcționează. Ele arată însă cât de importantă este verificarea independentă a datelor atunci când vorbim despre soluții climatice care implică investiții de miliarde de dolari. Pentru ca stocarea carbonului să poată fi evaluată corect, trebuie să știm nu doar cât CO₂ este injectat, ci și cât rămâne efectiv în subteran, pentru cât timp și cu ce riscuri de pierdere.

Suntem încă foarte departe de obiectivele climatice pentru 2050

Poate cea mai îngrijorătoare concluzie a raportului este diferența dintre capacitatea actuală de stocare și ceea ce ar fi necesar pentru limitarea încălzirii globale. Potrivit lui Samuel Krevor, directorul registrului de la Imperial College London, pentru atingerea obiectivului de limitare a încălzirii globale la 1,5°C, stocarea geologică a dioxidului de carbon ar trebui să ajungă la cel puțin un miliard de tone anual până în 2050. Comparativ, în 2024 au fost raportate doar 43,6 milioane de tone.

Asta înseamnă că volumul actual reprezintă mai puțin de 5% din capacitatea anuală considerată necesară până la mijlocul secolului. Cu alte cuvinte, ar fi nevoie de o creștere de peste 22 de ori față de nivelul din 2024.

O altă perspectivă asupra dimensiunii problemei vine din raportul UNEP privind diferența dintre emisiile actuale și obiectivele climatice. Potrivit estimărilor menționate, chiar și scenariul cu cea mai redusă încălzire presupune eliminarea și stocarea permanentă a aproximativ 320 de gigatone de CO₂ pe parcursul acestui secol. Este o cantitate uriașă, care ar necesita dezvoltarea unei infrastructuri globale de captare, transport și depozitare a carbonului, precum și investiții susținute în cercetare și monitorizare.

În plus, stocarea carbonului nu poate înlocui reducerea emisiilor la sursă. Dacă omenirea continuă să ardă combustibili fosili în ritmul actual, capacitatea necesară pentru captarea și depozitarea unei părți semnificative a emisiilor va deveni tot mai dificil de atins.

O veste bună care nu trebuie confundată cu o soluție completă

Datele pentru 2025 oferă indicii că dezvoltarea sectorului continuă. La momentul publicării raportului, 29 de proiecte din 12 țări raportaseră deja un volum cumulat de 36,2 milioane de tone de CO₂ pentru acel an.

Totuși, această cifră este incompletă, deoarece numeroase proiecte nu își publicaseră încă rezultatele. Brazilia raportase deja 19,6 milioane de tone prin proiectul Petrobras, comparativ cu cele 14,2 milioane de tone înregistrate pentru întregul an 2024. Mai multe proiecte importante din Statele Unite nu transmiseseră încă datele pentru 2025, astfel că totalul final urma să fie considerabil mai mare.

Privite în ansamblu, aceste evoluții arată că stocarea geologică a dioxidului de carbon câștigă teren și că există capacitatea tehnologică de a injecta cantități importante de CO₂ în formațiuni subterane. Însă între o tehnologie care funcționează și una capabilă să schimbe semnificativ evoluția climei există o diferență considerabilă.

Stocarea carbonului sub pământ reprezintă o piesă importantă a strategiei climatice, dar nu poate compensa singură amploarea emisiilor generate de activitățile umane. Pentru ca această tehnologie să devină cu adevărat relevantă, va trebui extinsă rapid, monitorizată riguros și însoțită de o reducere reală a emisiilor de gaze cu efect de seră.

Recordul din 2024 este, așadar, un semn de progres tehnologic. Dar este și un avertisment: chiar și atunci când reușim să depozităm tot mai mult carbon sub pământ, ritmul dezvoltării rămâne mult prea lent în raport cu dimensiunea crizei climatice.

Sursa: Earth.com

The post Stocarea carbonului sub pământ atinge un nivel record, dar nu este suficientă appeared first on Info Natura.

Gheața marină din Antarctica, de la recorduri istorice la minime alarmante

Florin Mitrea — Mon, 26 Oct 2026 05:00:00 +0000

Gheața marină din Antarctica a înregistrat o schimbare remarcabilă în ultimul deceniu. După ce a atins maxime record în 2012–2014, întinderea sa a scăzut puternic, iar în 2026 maximul sezonier din timpul iernii australe a fost al treilea cel mai mic din seria de observații satelitare. Cauzele și implicațiile pe termen lung sunt încă analizate, dar evoluția reprezintă un semnal important pentru monitorizarea climei și a ecosistemelor polare.

La marginea celui mai rece continent al planetei, Oceanul Antarctic trece în fiecare an printr-o transformare spectaculoasă. În timpul iernii australe, suprafețe uriașe de apă îngheață, iar gheața marină se extinde departe de țărmurile Antarcticii. Odată cu venirea verii, o mare parte din această întindere înghețată dispare, lăsând din nou oceanul descoperit.

Acest ciclu sezonier este firesc. Ceea ce atrage însă atenția cercetătorilor este schimbarea amplorii sale în ultimii ani. După o perioadă în care gheața marină din Antarctica a atins maxime record, evoluția s-a inversat, iar suprafața acoperită de gheață a ajuns la valori neobișnuit de mici.

Potrivit datelor prezentate de NASA Earth Observatory, maximul anual al gheții marine antarctice din 2026 a fost atins, cel mai probabil, pe 14 septembrie. La acel moment, întinderea gheții era de aproximativ 17,59 milioane de kilometri pătrați, ceea ce plasează anul 2026 pe locul al treilea între cele mai mici maxime înregistrate de la începutul observațiilor satelitare, la sfârșitul anilor 1970.

Este o schimbare importantă în istoria recentă a regiunii polare sudice. Pentru a înțelege semnificația ei, trebuie să privim însă dincolo de cifre și să urmărim evoluția gheții marine de-a lungul ultimelor decenii.

De la maxime record la o inversare neașteptată

Multă vreme, evoluția gheții marine din Antarctica părea diferită de cea observată în Arctica. În timp ce gheața marină arctică se restrângea, cea din jurul continentului sudic manifesta, în ansamblu, o ușoară tendință de creștere.

Între 1979 și 2014, întinderea gheții marine antarctice a crescut cu aproximativ 1% pe deceniu, conform datelor prezentate de NASA. Această evoluție nu a fost însă uniformă, iar variațiile de la un an la altul au fost considerabile. De aceea, cercetătorii au fost prudenți în a interpreta creșterea drept o tendință stabilă pe termen lung.

Perioada 2012–2014 a a atras atenția cel mai mult: în trei ani consecutivi, gheața marină antarctică a stabilit noi recorduri de extindere în timpul iernii australe. În același timp, gheața marină arctică continua să piardă teren.

După 2014, situația s-a schimbat radical. Extinderea gheții antarctice a încetat să mai crească, iar din 2016 au devenit evidente scăderi importante. Au existat și recuperări temporare, dar în anii care au urmat, valorile au rămas frecvent sub nivelurile obișnuite.

Anul 2023 a adus un episod extrem: Antarctica a înregistrat atât cel mai mic minim estival, cât și cel mai mic maxim hibernal din seria satelitară de până atunci. Valorile foarte scăzute din anii următori au consolidat interesul cercetătorilor pentru această schimbare.

Totuși, o succesiune de ani neobișnuiți nu este suficientă, de una singură, pentru a stabili definitiv cum va evolua sistemul în viitor. O întrebare esențială rămâne dacă asistăm la o transformare persistentă a regimului gheții marine antarctice sau dacă o parte a variațiilor observate poate fi explicată prin fluctuații naturale de amploare.

De ce contează gheața marină pentru climă și ecosisteme

Gheața marină nu este doar o suprafață înghețată care apare iarna și dispare vara. Ea participă la reglarea schimburilor de energie dintre ocean și atmosferă și influențează condițiile de viață din regiunile polare.

Unul dintre rolurile sale esențiale este legat de reflectarea radiației solare. Gheața și zăpada de la suprafața ei reflectă o parte importantă din lumina primită, în timp ce oceanul liber absoarbe mai multă energie. Atunci când întinderea gheții scade, suprafețe mai mari de apă întunecată rămân expuse, putând absorbi mai multă energie solară și amplificând încălzirea locală. Acest mecanism este cunoscut drept feedback albedo–gheață.

Efectele nu se limitează la temperatură. Gheața marină oferă habitate și platforme importante pentru numeroase organisme polare și influențează condițiile ecologice de care depind speciile din Oceanul Antarctic, inclusiv cele care se bazează indirect pe producția biologică asociată gheții.

Există și o distincție esențială pentru înțelegerea nivelului mărilor: gheața marină plutește deja pe ocean, astfel încât topirea ei nu determină direct o creștere semnificativă a nivelului global al mării, conform principiului flotabilității. Situația este diferită în cazul gheții aflate pe continent, precum ghețarii și calota glaciară antarctică. Dacă această gheață terestră ajunge în ocean prin topire sau prin desprinderea ghețarilor, contribuie la creșterea nivelului mărilor.

Totuși, gheața marină și gheața continentală nu sunt sisteme complet independente. Schimbările din ocean și din atmosferă pot influența ambele componente, iar modificarea condițiilor din jurul platformelor de gheață poate avea consecințe importante pentru stabilitatea lor.

Cum urmăresc sateliții gheața antarctică prin nori

Monitorizarea Antarcticii este dificilă. Regiunea este izolată, vremea poate fi extremă, iar norii acoperă frecvent suprafețe întinse. Fotografiile obișnuite din satelit nu sunt suficiente pentru a urmări constant evoluția gheții.

Soluția vine de la instrumentele care măsoară radiația în domeniul microundelor. Acestea detectează semnale naturale emise de suprafața Pământului și permit diferențierea dintre gheața marină și apa oceanului. Din aceste măsurători, cercetătorii estimează întinderea gheții chiar și atunci când cerul este acoperit de nori.

Un avantaj major al metodei este continuitatea. Observațiile satelitare ale gheții marine au început la sfârșitul anului 1978, cu ajutorul satelitului Nimbus-7 al NASA. Ulterior, seria a fost continuată prin instrumente aflate la bordul altor sateliți, inclusiv cei ai programului american Defense Meteorological Satellite Program.

În 2025, cercetătorii au început să integreze și observații de la satelitul GCOM-W al Agenției Japoneze de Explorare Aerospațială, JAXA. Menținerea acestei serii de măsurători este esențială: numai prin comparații realizate în mod consecvent de-a lungul deceniilor pot fi identificate schimbările persistente și diferențiate de variațiile obișnuite ale fiecărui sezon.

Datele satelitare nu oferă doar imagini impresionante ale continentului înghețat. Ele constituie o arhivă climatică indispensabilă pentru înțelegerea transformărilor din regiunile polare.

Ce știm și ce nu știm încă despre declinul gheții marine

Scăderea accentuată a gheții marine antarctice este bine documentată prin observațiile satelitare. Explicația completă a evoluției recente este însă mai complicată decât o simplă relație între temperaturile globale și cantitatea de gheață.

Formarea și retragerea gheții sunt influențate de interacțiunile dintre atmosferă, ocean și gheață. Temperaturile apei de la suprafață și din straturile mai adânci, circulația oceanică, vânturile și tiparele presiunii atmosferice pot modifica atât viteza de formare a gheții, cât și deplasarea și topirea acesteia.

Cercetările publicate în ultimii ani arată că episoadele extreme, precum minimul din 2023, au rezultat din combinarea mai multor factori atmosferici și oceanici. În anumite regiuni, vânturile au transportat gheața spre nord, în ape mai calde, iar anomaliile de temperatură au favorizat reducerea întinderii sale. Alte studii au analizat rolul schimbărilor de circulație atmosferică și al variațiilor temperaturii oceanului în persistența valorilor scăzute.

Aceste rezultate sugerează că sistemul gheții marine antarctice poate răspunde la combinații complexe de factori, uneori cu efecte care se acumulează de la un sezon la altul.

Este important, așadar, să nu confundăm observația cu explicația. Faptul că maximul din 2026 s-a numărat printre cele mai mici din seria satelitară este o constatare măsurată. Stabilirea ponderii exacte a încălzirii globale, a variabilității naturale și a diferitelor procese oceanice și atmosferice necesită însă cercetări suplimentare.

O singură valoare anuală nu poate descrie întreaga evoluție a climei antarctice. În schimb, persistența unor valori foarte scăzute, în contextul schimbărilor observate în ultimul deceniu, face ca monitorizarea atentă a regiunii să fie deosebit de importantă.

Antarctica, un indicator sensibil al schimbărilor climatice

Istoria recentă a gheții marine antarctice arată cât de înșelătoare pot fi concluziile bazate pe intervale scurte de timp. După decenii în care extinderea gheții părea să crească ușor, sistemul a trecut printr-o schimbare abruptă, cu ani caracterizați de valori extrem de scăzute.

Maximul înregistrat în septembrie 2026, de aproximativ 17,59 milioane de kilometri pătrați, confirmă că întinderea gheții din timpul iernii australe rămâne mult sub numeroasele valori istorice observate în perioada satelitară. Importanța acestui rezultat nu constă doar în poziția sa într-un clasament anual, ci și în necesitatea de a înțelege procesele care au dus la această evoluție.

Antarctica nu este un indicator simplu, care răspunde identic în fiecare an la încălzirea globală. Este un sistem complex, în care atmosfera, oceanul, gheața marină și calota glaciară interacționează permanent. Tocmai de aceea, schimbările observate în jurul continentului oferă cercetătorilor informații valoroase despre funcționarea climei planetei.

Observațiile satelitare vor arăta dacă valorile scăzute din ultimii ani reprezintă începutul unei noi stări persistente a sistemului sau dacă vor urma recuperări semnificative. Până atunci, concluzia prudentă este și cea mai importantă: schimbările gheții marine antarctice sunt reale, amploarea lor merită investigată, iar consecințele trebuie evaluate pe baza unor serii lungi de date și a cercetărilor științifice.

Într-o lume în care echilibrul climatic depinde de interacțiuni complexe, întinderea gheții din jurul Antarcticii rămâne unul dintre indicatorii pe care oamenii de știință nu își mai pot permite să-i ignore.

Sursa: SciTechDaily

The post Gheața marină din Antarctica, de la recorduri istorice la minime alarmante appeared first on Info Natura.

Fenomenul El Nino din 2026 a doborât un record istoric și ar putea influența clima globală în următoarele luni

Florin Mitrea — Sun, 04 Oct 2026 05:00:00 +0000

Fenomenul El Nino din 2026 a atins deja o intensitate fără precedent în măsurătorile zilnice ale temperaturii suprafeței Oceanului Pacific, depășind recordul stabilit în 2015. Specialiștii se așteaptă ca acesta să se intensifice în continuare, cu posibile consecințe asupra temperaturilor globale, precipitațiilor, secetelor și furtunilor tropicale. Deși legătura directă cu schimbările climatice rămâne subiect de cercetare, oceanele mai calde furnizează sistemului climatic o cantitate suplimentară de energie.

Există momente în care oceanul devine mai mult decât o întindere imensă de apă. El se transformă într-un adevărat motor climatic, capabil să influențeze vremea la mii de kilometri distanță. Un asemenea moment se desfășoară în prezent în Oceanul Pacific, unde fenomenul El Nino din 2026 a atins valori care depășesc recordurile măsurate anterior.

Pe 21 septembrie 2026, temperatura medie zilnică a suprafeței oceanului în regiunea ecuatorială centrală și estică a Pacificului a ajuns la o anomalie de 3,08°C peste media perioadei 1991–2020. Valoarea depășește precedentul record de 3,02°C, înregistrat în timpul episodului El Nino din noiembrie 2015.

Ceea ce face situația și mai remarcabilă este momentul în care apare acest record. Fenomenul nu a ajuns încă la intensitatea maximă, iar cercetătorii estimează că vârful ar putea fi atins în următoarele luni. Potrivit specialiștilor citați de revista Science News, evoluția actuală ar putea anunța unul dintre cele mai intense episoade El Nino observate vreodată.

Ce este fenomenul El Nino și de ce influențează clima planetei?

Pentru a înțelege amploarea fenomenului actual, trebuie să privim dincolo de simpla creștere a temperaturii apei. El Niño reprezintă faza caldă a unui sistem climatic natural numit El Niño–Oscilația Sudică (ENSO), care implică interacțiuni complexe între ocean și atmosferă în zona tropicală a Oceanului Pacific.

În condiții obișnuite, alizeele împing apele calde de suprafață către vest, în direcția Australiei și Indoneziei. În partea estică a Pacificului, în apropierea Americii de Sud, apa mai rece din adâncuri urcă spre suprafață printr-un proces de circulație oceanică ascendentă (upwelling).

În timpul unui episod El Niño, circulația atmosferică și intensitatea alizeelor se modifică. Apele calde se deplasează spre centrul și estul Pacificului, iar temperatura suprafeței oceanului crește considerabil în această regiune. Această schimbare nu rămâne însă izolată. Temperatura oceanului influențează evaporarea, formarea norilor și circulația atmosferică, modificând tiparele de precipitații și temperatură în numeroase regiuni ale lumii.

Cu alte cuvinte, o anomalie termică în Pacific poate contribui la secetă într-un continent, la precipitații abundente în altul și la modificarea activității ciclonilor tropicali.

El Niño din 2026 a depășit deja recordul din 2015

Datele analizate de cercetători arată o intensificare rapidă a temperaturilor în regiunea în care se dezvoltă fenomenul El Niño. Pe 21 septembrie, anomalia temperaturii suprafeței oceanului a ajuns la 3,08°C, comparativ cu media climatică de referință. Pentru a înțelege semnificația acestei valori, trebuie să o raportăm la episodul din 2015, când anomalia maximă înregistrată prin aceeași măsurătoare a fost de 3,02°C.

Este important însă să facem o distincție între recordul temperaturii zilnice și clasificarea oficială a intensității unui episod El Nino. Administrația Națională Oceanică și Atmosferică din SUA (NOAA) utilizează, pentru evaluarea intensității fenomenului, o medie a anomaliilor temperaturii oceanului calculată pe trei luni consecutive. În plus, instituția a trecut la un indicator numit Relative Oceanic Niño Index (RONI), care ține cont mai bine de influența încălzirii generale a oceanelor.

Conform acestui indicator, episodul actual nu a depășit încă intensitatea celui din 1997–1998, unul dintre cele mai puternice evenimente El Niño documentate. Totuși, prognozele Centrului de Predicție Climatică al NOAA indică posibilitatea depășirii acestui prag în perioada următoare. Nathaniel Johnson, cercetător în domeniul climei la NOAA, consideră că fenomenul va continua probabil să se intensifice în următoarele luni.

De la secete și valuri de căldură la furtuni tropicale

Efectele unui El Niño puternic nu se limitează la regiunea în care se încălzește oceanul. Modificările circulației atmosferice pot influența simultan mai multe sisteme meteorologice, iar unele consecințe sunt deja observabile.

În America Centrală, fenomenul este asociat cu reducerea precipitațiilor și cu un risc crescut de secetă. În nordul Americii de Sud și în bazinul Amazonului, condițiile mai uscate decât normalul reprezintă, de asemenea, un efect caracteristic al acestui tip de eveniment. În Asia de Sud, El Nino poate slăbi musonul indian, sistem sezonier de precipitații de care depind agricultura și resursele de apă ale unei populații foarte numeroase.

În același timp, temperatura oceanului influențează activitatea ciclonilor tropicali. În timpul episodului actual, sezonul uraganelor din Atlantic a fost mai puțin activ, în timp ce activitatea ciclonilor din Pacific a fost amplificată.

Pe măsură ce toamna avansează, efectele pot deveni mai evidente și în regiunile aflate la latitudini mai mari. Sudul Statelor Unite tinde să primească mai multe precipitații, în timp ce nord-vestul Pacificului poate traversa perioade mai uscate. În nordul SUA și în Canada, temperaturile pot fi mai ridicate decât media sezonieră.

Acestea sunt însă tipare climatice statistice, nu predicții certe pentru fiecare regiune. Un El Niño foarte puternic nu garantează automat manifestarea tuturor efectelor observate în episoadele precedente.

De altfel, cercetătorii atrag atenția că încălzirea suplimentară a oceanelor poate modifica relațiile climatice tradiționale. Episodul din 2023–2024, de exemplu, nu a produs în California cantitățile de precipitații care ar fi fost așteptate pe baza tiparelor istorice, iar cercetările au indicat rolul altor modele de încălzire oceanică.

Cum influențează schimbările climatice intensitatea fenomenului El Niño?

Una dintre cele mai importante întrebări ridicate de episodul actual este dacă încălzirea globală provocată de activitățile umane contribuie la intensificarea fenomenelor El Niño. Răspunsul nu este încă definitiv.

Cercetătorii au observat în înregistrările climatice alternanțe mai rapide între El Niño și La Niña, faza rece a sistemului ENSO. Unele simulări climatice sugerează că acumularea gazelor cu efect de seră în atmosferă ar putea favoriza oscilații mai pronunțate între cele două faze.

Cu toate acestea, nu există încă un consens științific privind măsura în care schimbările climatice influențează frecvența și intensitatea episoadelor El Niño extreme. Există însă un mecanism fizic bine înțeles: încălzirea globală determină acumularea unei cantități mai mari de energie în oceane. În timpul unui episod El Niño, o parte din această energie este transferată către atmosferă.

Prin urmare, chiar dacă nu putem atribui direct recordul actual schimbărilor climatice, un ocean deja încălzit oferă un context energetic diferit față de cel al deceniilor trecute.

Un studiu citat de Science News, realizat de cercetători ai Climate Impact Lab de la Universitatea din Chicago, estimează că eliberarea căldurii oceanice asociate fenomenului ar putea contribui la creșterea temperaturilor globale deasupra uscatului cu aproximativ 1,2°C în lunile următoare. Această estimare evidențiază capacitatea unui episod El Niño puternic de a influența temporar temperaturile la scară planetară, peste tendința de încălzire pe termen lung.

Ce urmează după acest El Niño extrem?

Un aspect neobișnuit al episodului din 2026 este rapiditatea cu care s-a produs schimbarea. În iarna precedentă, Pacificul tropical se afla sub influența fenomenului La Niña. În mai puțin de un an, sistemul a trecut la un El Niño foarte puternic. Potrivit lui Nathaniel Johnson, această tranziție s-ar putea număra printre cele mai rapide observate.

În mod obișnuit, un episod El Niño durează aproximativ un an, după care începe să slăbească. Cercetătorii se așteaptă ca evenimentul actual să se diminueze după iarnă și să se încheie în primăvara sau la începutul verii anului 2027.

Totuși, episoadele El Niño foarte puternice pot fi urmate de o tranziție către La Niña. Există chiar posibilitatea apariției unei succesiuni de două episoade La Niña, separate de o scurtă perioadă de condiții neutre, un scenariu observat și după episodul puternic din 2015. La Niña poate modifica din nou distribuția precipitațiilor, temperaturile și activitatea ciclonilor tropicali, uneori producând efecte opuse celor asociate cu El Niño.

Există și o perspectivă încurajatoare. Unele cercetări sugerează că, într-o lume mai caldă, viitoarele episoade El Niño ar putea deveni mai ușor de anticipat. Dacă această ipoteză se confirmă, prognozele ar putea oferi mai mult timp pentru pregătirea comunităților vulnerabile la secetă, inundații și fenomene meteorologice extreme.

Pentru moment, însă, atenția cercetătorilor rămâne concentrată asupra Pacificului. Un fenomen care a început să se manifeste în iunie a ajuns deja la un nivel record al temperaturii zilnice a oceanului, iar intensificarea sa nu pare să fi ajuns la final.

Sursa: Science News

The post Fenomenul El Nino din 2026 a doborât un record istoric și ar putea influența clima globală în următoarele luni appeared first on Info Natura.

Cum influențează El Nino vremea din Europa și ce poate aduce iarna 2026-2027

Florin Mitrea — Mon, 21 Sep 2026 07:00:00 +0000

Pe scurt

El Nino încălzește anormal apele Pacificului tropical și poate modifica circulația atmosferică la scară globală. Prin schimbarea curentului jet (jet stream) și a tiparelor de presiune, efectele sale pot ajunge indirect în Europa, influențând temperaturile, precipitațiile și traseul furtunilor. El Niño nu poate prezice singur vremea din Europa, ci modifică probabilitatea apariției anumitor tipare atmosferice.

Când temperatura apelor din Oceanul Pacific tropical crește neobișnuit de mult, efectele nu rămân limitate la cealaltă parte a planetei. Fenomenul cunoscut sub numele de El Nino poate modifica circulația atmosferică la scară globală, iar aceste schimbări pot ajunge până în Europa, influențând traseul furtunilor, temperaturile și cantitatea de precipitații.

În 2026, fenomenul este deosebit de important. El Nino s-a instalat în Pacific și este prognozat să se intensifice în lunile următoare, atingând probabil maximul în timpul iernii din emisfera nordică. Organizația Meteorologică Mondială estimează că există o probabilitate de aproape 100% ca episodul să continue până în februarie 2027.

Însă cum poate încălzirea apelor din Pacific să influențeze vremea din Europa, aflată la mii de kilometri distanță?

Ce este El Nino și de ce are efecte la scară globală

El Nino este faza caldă a fenomenului climatic ENSO, o oscilație naturală care implică interacțiuni între ocean și atmosferă în zona tropicală a Oceanului Pacific.

În timpul unui episod El Niño, apele de suprafață din Pacificul ecuatorial central și estic devin neobișnuit de calde. Această modificare a temperaturii oceanului schimbă distribuția precipitațiilor și a presiunii atmosferice în tropice, ceea ce poate perturba circulația atmosferică pe suprafețe foarte mari.

De aici apare una dintre cele mai importante caracteristici ale fenomenului: El Nino nu controlează vremea Europei în mod direct. Influența sa ajunge până aici prin intermediul unor conexiuni atmosferice la scară planetară, numite teleconexiuni.

Cu alte cuvinte, o schimbare produsă în Pacific poate modifica modul în care circulă aerul în atmosferă, iar această schimbare poate afecta ulterior regiunile aflate la mii de kilometri distanță.

Cum ajunge El Niño să influențeze vremea din Europa

Unul dintre principalele mecanisme este modificarea curenților atmosferici care se propagă de-a lungul emisferei nordice. Acestea pot influența poziția și intensitatea curentului jet (jet stream), grupul de vânturi rapide aflată la câțiva kilometri deasupra suprafeței Pământului.

Jet stream are un rol esențial pentru Europa deoarece ghidează multe dintre sistemele de presiune care traversează Atlanticul. Atunci când poziția sa se modifică, se poate schimba și traseul depresiunilor și al furtunilor. Unele regiuni pot primi mai multe precipitații și vânturi puternice, în timp ce altele pot intra mai ușor sub influența unor zone persistente de presiune ridicată.

Acesta este motivul pentru care efectele El Niño asupra vremii europene sunt mai degrabă probabilistice decât deterministe. Fenomenul poate crește probabilitatea anumitor tipare atmosferice, dar nu poate spune singur dacă într-o anumită zi va ploua sau va ninge într-un anumit oraș.

Ce poate însemna El Nino pentru Europa în timpul iernii

Legătura dintre El Nino și vremea europeană este mai evidentă în sezonul rece. Cercetările și prognozele meteorologice arată că efectele pot varia în funcție de regiune și de ceilalți factori climatici care acționează simultan. În nord-vestul Europei, inclusiv în Regatul Unit, El Nino a fost asociat în trecut cu două tipare care pot apărea în momente diferite ale sezonului.

La începutul iernii poate crește probabilitatea unor condiții mai blânde, umede și vântoase, în special în nord-vestul Europei. Meteorologii indică acest tipar și pentru episodul actual de El Niño din 2026, pentru care sunt anticipate șanse mai mari de vreme umedă și furtunoasă în nord-vestul Europei în toamna târzie și începutul iernii.

Mai târziu în iarnă, situația se poate schimba. El Nino este asociat în unele situații cu o probabilitate mai mare pentru perioade reci și uscate în nord-vestul Europei. Meteorologii subliniază însă că acest semnal este unul statistic și că efectele asupra Regatului Unit și Europei sunt modificate de alți factori atmosferici.

Prin urmare, este greșit să spunem simplu că „El Niño aduce o iarnă caldă” sau, dimpotrivă, că „El Niño aduce frig”. Realitatea este mult mai complexă.

Rolul curentului jet și al circulației atmosferice

Pentru a înțelege cum influențează El Nino vremea din Europa, trebuie să urmărim traseul curentului jet (jet stream).

În timpul iernii, diferența de temperatură dintre regiunile tropicale și cele polare este mai mare, ceea ce contribuie la intensificarea jetului. Poziția acestuia determină în mare măsură traseul depresiunilor atlantice care se îndreaptă spre Europa.

Dacă jet stream este orientat astfel încât să transporte mai multe sisteme depresionare spre nord-vestul Europei, rezultatul poate fi o perioadă mai umedă și mai vântoasă. Dacă, în schimb, circulația atmosferică favorizează blocarea fluxului atlantic, sistemele de presiune se pot deplasa diferit, iar anumite regiuni europene pot avea perioade mai reci și mai uscate.

Aici intervine și Oscilația Nord-Atlantică (NAO). Aceasta descrie diferența de presiune atmosferică dintre regiunea subtropicală a Atlanticului și zona arctică și are o influență majoră asupra iernilor europene.

O fază pozitivă a NAO este asociată, în general, cu vânturi vestice mai puternice, temperaturi mai blânde și condiții mai umede în nordul Europei. O fază negativă favorizează mai ușor pătrunderea aerului rece dinspre nord sau est și poate conduce la perioade mai reci și mai uscate în Europa.

El Niño poate influența aceste configurații, dar nu acționează singur.

De ce El Nino nu produce aceeași vreme în toată Europa

Europa este un continent suficient de mare și de complex pentru ca aceeași anomalie climatică să aibă efecte diferite de la o regiune la alta. Nord-vestul Europei este puternic influențat de Atlantic și de poziția jet stream. În sudul Europei, efectele pot fi diferite, iar relația dintre El Nino și precipitații sau temperaturi este mai puțin uniformă.

În plus, vremea europeană este influențată simultan de numeroși factori: NAO, vortexul polar stratosferic, temperatura Atlanticului de Nord, circulația atmosferică din Arctica și alte oscilații climatice. De aceea, un episod El Niño poate crea un semnal climatic de fond, fără să determine singur evoluția vremii.

Acest aspect este important mai ales pentru România. Influența El Nino asupra vremii de aici este indirectă și poate fi modificată considerabil de configurația circulației atmosferice deasupra Europei. Nu putem deduce, doar din existența unui El Niño, dacă România va avea o iarnă mai rece, mai caldă, mai umedă sau mai uscată.

Ce este special la El Niño din 2026

Episodul actual atrage atenția meteorologilor prin intensitatea sa prognozată. Meteorologii apreciază că El Nino din 2026 ar putea deveni unul dintre cele mai puternice episoade observate în perioada de când se fac măsurători, iar prognozele indică un impact important asupra circulației atmosferice globale.

Organizația Meteorologică Mondială avertizează, la rândul său, că un El Nino foarte puternic poate modifica semnificativ tiparele globale de temperatură și precipitații și poate crește riscul unor fenomene extreme precum inundațiile, secetele și valurile de căldură în diferite regiuni ale lumii.

Pentru Europa, însă, intensitatea mare a fenomenului nu înseamnă automat că efectele locale vor fi proporțional mai puternice. Legătura dintre Pacific și vremea europeană este mediată de circulația atmosferică și poate fi amplificată sau contracarată de alți factori.

El Nino și schimbările climatice se pot suprapune

Un alt aspect important este faptul că El Nino se suprapune peste tendința de încălzire globală provocată de acumularea gazelor cu efect de seră.

El Niño produce variații naturale ale temperaturii globale. În timpul episoadelor puternice, căldura acumulată în Oceanul Pacific este transferată mai intens către atmosferă, ceea ce poate contribui temporar la creșterea temperaturii medii globale. Meteorologii estimează că un El Nino tipic poate ridica temperatura globală medie cu aproximativ 0,2°C pentru o perioadă limitată.

Prin urmare, anul în care se produce un El Niño puternic poate deveni foarte cald la nivel global, chiar dacă fenomenul nu explică încălzirea pe termen lung.

În Europa, această suprapunere face ca interpretarea vremii să fie și mai dificilă. Un episod rece asociat unei anumite configurații atmosferice nu contrazice încălzirea globală, după cum un val de căldură nu poate fi atribuit automat El Nino.

El Niño poate influența vremea europeană, dar nu o poate prezice singur

El Nino în Europa este, în esență, povestea unei conexiuni atmosferice aflate la mii de kilometri distanță. Încălzirea Oceanului Pacific tropical modifică circulația atmosferică globală, aceste modificări pot influența curentul jet și traseele sistemelor de presiune, iar efectele pot ajunge în cele din urmă asupra Europei.

În anumite perioade, rezultatul poate fi o probabilitate mai mare pentru vreme umedă, vântoasă și mai blândă în nord-vestul continentului. În alte momente ale iernii, poate crește probabilitatea unor perioade reci și uscate.

Însă El Nino nu este un „buton” care stabilește vremea Europei. El reprezintă unul dintre numeroșii factori care modelează circulația atmosferică.

Iar în cazul episodului foarte puternic din 2026, următoarele luni vor fi deosebit de interesante. Pe măsură ce El Niño se apropie de vârful său, meteorologii vor putea evalua mai precis modul în care semnalul venit din Pacific se va combina cu NAO, jet stream și vortexul polar pentru a modela iarna europeană din 2026–2027.

The post Cum influențează El Nino vremea din Europa și ce poate aduce iarna 2026-2027 appeared first on Info Natura.

Extinderea zonelor aride ar putea transforma peste 40% din uscat până în 2100

Florin Mitrea — Wed, 16 Sep 2026 07:00:00 +0000

Pe scurt

Un nou studiu sugerează că extinderea zonelor aride ar putea face ca până la 40,28% din suprafața terestră a Pământului, fără Antarctica, să fie caracterizată de condiții de deficit de apă până în 2100. Cercetătorii arată că încălzirea globală poate favoriza uscarea terenurilor, dar și că efectul dioxidului de carbon asupra plantelor trebuie inclus în modelele climatice. Schimbarea ar putea afecta ecosistemele, agricultura și resursele de apă, mai ales în regiunile deja vulnerabile la secetă.

Extinderea zonelor aride ar putea deveni una dintre cele mai importante transformări ale planetei în următoarele decenii. Un nou studiu sugerează că, până la sfârșitul secolului, regiunile caracterizate prin deficit de apă ar putea acoperi până la 40,28% din suprafața terestră a Pământului, fără Antarctica. Nu este vorba despre transformarea întregului uscat în deșert, ci despre o schimbare treptată a condițiilor climatice, care ar putea face numeroase regiuni mai uscate decât sunt astăzi.

Studiul, publicat în Environmental Research Letters, aduce însă și o nuanță importantă. Deși încălzirea globală favorizează uscarea multor regiuni, creșterea concentrației de dioxid de carbon din atmosferă poate influența modul în care plantele pierd apă. Acest efect trebuie inclus în calculele climatice pentru a obține estimări mai precise.

Ce sunt, de fapt, zonele aride

O zonă aridă nu este neapărat un deșert acoperit de dune. În climatologie, termenul descrie regiuni în care cantitatea de apă adusă de precipitații este mică în raport cu apa care s-ar putea pierde prin evaporare și transpirația plantelor.

Cercetătorii folosesc pentru această clasificare indicele de ariditate, calculat prin raportarea precipitațiilor la evapotranspirația potențială. În studiul analizat, regiunile cu un indice mai mic de 0,65 au fost considerate zone aride. Această categorie include mai multe tipuri de climate, de la regiuni semiaride până la cele hiper-aride.

Diferența este importantă deoarece o regiune poate deveni mai aridă fără să semene imediat cu Sahara. O scădere a disponibilității apei poate afecta pădurile, terenurile agricole și ecosistemele înainte ca peisajul să capete aspectul unui deșert.

Cât de mult s-ar putea extinde zonele aride

Pentru perioada de referință 1994–2023, cercetătorii estimează că zonele aride ocupau aproximativ 38,58% din suprafața terestră a Pământului, fără Antarctica. În funcție de scenariul de emisii analizat, proporția ar putea ajunge la 39,31–40,28% în intervalul 2071–2100.

Diferența poate părea modestă exprimată în procente, dar ea devine impresionantă atunci când este transpusă în suprafață. Scenariul superior ar însemna o extindere de aproximativ 2,37 milioane de kilometri pătrați față de perioada de referință. Este o suprafață comparabilă cu cea a Algeriei sau cu aproximativ 30% din Australia.

Cele mai întinse categorii sunt reprezentate de regiunile semiaride și aride. Studiul estimează că zonele semiaride acoperă în prezent 14,72% din uscat, cele aride 11,24%, regiunile uscat-subumede 6,35%, iar cele hiper-aride 6,27%. Dintre aceste categorii, se estimează că zonele hiper-aride vor înregistra cea mai mare creștere relativă până la sfârșitul secolului.

De ce nu este suficient să privim doar temperatura

Legătura dintre încălzirea globală și uscarea terenurilor pare intuitivă. Temperaturile mai ridicate pot accelera pierderea apei prin evaporare, iar în multe regiuni precipitațiile nu cresc suficient pentru a compensa această pierdere. Totuși, atmosfera și plantele participă la un mecanism mai complex.

Atunci când concentrația de CO₂ crește, plantele își pot închide parțial stomatele, porii microscopici prin care fac schimb de gaze. În anumite condiții, acest lucru reduce cantitatea de apă pierdută prin transpirație. Ca urmare, evapotranspirația potențială poate fi mai mică decât ar indica modelele care nu includ acest efect.

Cercetătorii au folosit un cadru de calcul al evapotranspirației potențiale modificat pentru a ține cont de influența CO₂. Analiza a combinat date meteorologice istorice din perioada 1960–2023 cu proiecții climatice provenite din modelele CMIP6. Rezultatele sunt mai mici decât unele estimări anterioare, care sugerau că zonele aride ar putea ajunge să acopere până la 56% din uscat până în 2100.

Această diferență nu înseamnă că problema dispare. Ea arată cât de mult contează ipotezele și metodele folosite în modelarea climei. Pentru a înțelege cum se va schimba planeta, nu este suficient să știm că temperaturile cresc; trebuie să înțelegem și cum reacționează apa, solul și vegetația.

Australia, Brazilia și Africa, printre regiunile cele mai expuse

Proiecțiile indică schimbări deosebit de pronunțate în Australia, urmată de Brazilia, în timp ce mai multe regiuni din Africa ar putea trece prin transformări extinse ale condițiilor de ariditate. Aceste modificări nu vor fi uniforme, iar unele zone vor fi mai afectate decât altele.

Pentru ecosisteme, consecințele pot fi semnificative. Atunci când condițiile aride se extind în regiuni care au fost anterior mai umede, plantele și animalele pot întâmpina dificultăți în găsirea apei și a hranei. Vegetația care nu se poate adapta suficient de repede poate dispărea local, iar degradarea ecosistemelor poate favoriza, la rândul ei, procesul de deșertificare.

Agricultura este un alt domeniu vulnerabil. O regiune care rămâne utilizabilă pentru culturi în condițiile actuale ar putea necesita mai multă irigație sau soiuri mai rezistente la secetă în viitor. În același timp, extinderea zonelor aride poate accentua competiția pentru resursele de apă și poate îngreuna planificarea dezvoltării durabile.

O schimbare climatică ce poate fi urmărită înainte de a deveni ireversibilă

Studiul nu spune că peste 40% din Pământ va deveni deșert și nici că toate regiunile aride se vor extinde în același ritm. El descrie o posibilă schimbare a distribuției climatice a uscatului, în care condițiile de deficit de apă ar putea ocupa suprafețe mai mari decât în prezent.

Autorii subliniază că actualizarea estimărilor este importantă tocmai pentru că zonele aride sunt deosebit de vulnerabile. O mai bună înțelegere a modului în care se modifică aceste regiuni poate ajuta la pregătirea măsurilor de adaptare, la protejarea ecosistemelor și la gestionarea mai eficientă a resurselor de apă.

Extinderea zonelor aride nu este, așadar, doar o problemă a deșerturilor deja existente. Este și o posibilă transformare a unor regiuni care astăzi par suficient de umede pentru a susține păduri, agricultură și ecosisteme complexe. Iar modul în care vom răspunde acestei schimbări va depinde nu doar de evoluția climei, ci și de capacitatea noastră de a proteja apa, solul și vegetația înainte ca degradarea lor să devină mult mai dificil de oprit.

Sursa: Science Alert

The post Extinderea zonelor aride ar putea transforma peste 40% din uscat până în 2100 appeared first on Info Natura.

Amprenta carbonului uman a ajuns până în adâncurile oceanului

Florin Mitrea — Mon, 14 Sep 2026 05:00:00 +0000

Amprenta carbonului uman nu mai este doar o urmă chimică observabilă în atmosferă sau în apele de la suprafață. Un nou studiu arată că semnătura emisiilor provenite din arderea combustibililor fosili poate fi identificată în numeroase mase de apă din Atlanticul de Nord, inclusiv la adâncimi de mii de metri.

Descoperirea oferă o imagine surprinzător de clară asupra modului în care activitatea industrială modifică un sistem natural ale cărui mișcări se desfășoară pe scări de timp mult mai lungi decât cele ale vieții umane.

Oceanul păstrează urmele Revoluției Industriale

Atunci când cărbunele, petrolul și gazele naturale sunt arse, carbonul eliberat ajunge în atmosferă sub formă de dioxid de carbon. O parte din acest carbon este absorbită ulterior de oceane, unde este transportată prin curenți, circulația pe verticală și procesele de formare a apelor adânci. Astfel, o parte din semnalul chimic al emisiilor industriale poate fi purtată departe de suprafață și păstrată în interiorul oceanului timp de decenii sau chiar secole.

Pentru a urmări această călătorie, cercetătorii au analizat raportul dintre doi izotopi ai carbonului, carbon-12 și carbon-13. Combustibilii fosili conțin, în general, o proporție mai mare de carbon-12 în raport cu carbon-13 decât atmosfera și ecosistemele naturale. Pe măsură ce carbonul fosil se amestecă în circuitul global al carbonului, raportul izotopic natural se modifică. Această schimbare este cunoscută sub numele de efectul Suess și poate funcționa ca o adevărată semnătură chimică a activității umane.

Cum a fost urmărit carbonul fosil în ocean

Studiul, publicat în revista Geophysical Research Letters, s-a bazat pe probe de apă colectate în expediții oceanografice desfășurate în 2017 și 2018, la bordul navei de cercetare MARIA S. MERIAN. Traseul a traversat Atlanticul de Nord în apropierea paralelei de 48° latitudine nordică, oferind cercetătorilor posibilitatea de a compara mai multe mase de apă și diferite adâncimi.

Pentru a estima cât timp a trecut de la ultima expunere a apei la atmosferă, echipa a folosit și măsurători mai vechi ale hexafluorurii de sulf, cunoscută prin formula SF₆. Acest gaz este produs de activități umane și pătrunde în ocean din atmosferă. Deoarece concentrația sa oferă indicii despre contactul recent dintre apă și atmosferă, el poate ajuta la interpretarea semnalului izotopic al carbonului.

Rezultatele au fost remarcabile. Cercetătorii au identificat modificări asociate efectului Suess în aproape toate masele de apă examinate, deși intensitatea semnalului varia considerabil. Apele mai tinere, care au intrat relativ recent în contact cu atmosfera, păstrau cele mai clare dovezi ale carbonului fosil. În schimb, în masele de apă foarte vechi, izolate de atmosferă timp de sute de ani, semnalul era extrem de slab sau chiar absent.

O semnătură industrială la 2.000 de metri adâncime

În partea de vest a Atlanticului de Nord, cercetătorii au observat modificări ale raportului izotopic de aproximativ 0,3–0,6‰ față de condițiile preindustriale în apele din Marea Labradorului și în curenții care trec prin Strâmtoarea Danemarcei înainte de a se scufunda în oceanul profund. Aceste valori pot părea mici, dar reprezintă diferențe măsurabile într-un sistem chimic extrem de complex.

Unul dintre cele mai interesante rezultate a fost identificarea semnalului industrial într-un vârtej oceanic din Marea Labradorului. Acesta transportase apa cu semnătura carbonului fosil până la aproximativ 2.000 de metri adâncime. Descoperirea arată că amprenta carbonului uman în ocean nu este limitată la zonele de coastă sau la stratul superficial, ci poate fi purtată de dinamica oceanică în regiuni mult mai îndepărtate de atmosferă.

Ce ne spune carbonul despre vârsta apelor oceanice

Oceanul nu este un rezervor uniform. Apele de suprafață schimbă permanent gaze cu atmosfera, iar unele dintre ele sunt transportate ulterior spre adâncime, unde pot rămâne izolate pentru perioade foarte lungi. Prin urmare, cantitatea de carbon antropogenic dintr-o anumită masă de apă depinde nu doar de cantitatea de dioxid de carbon absorbită, ci și de momentul în care apa a intrat ultima dată în contact cu atmosfera și de traseul parcurs ulterior.

Această relație transformă izotopii carbonului într-un instrument de cercetare a circulației oceanice. Semnalul industrial nu indică doar prezența carbonului fosil, ci oferă și informații despre modul în care apa se deplasează prin Atlanticul de Nord. Cu cât apa este mai recent conectată la atmosferă, cu atât amprenta este mai ușor de detectat. În schimb, apele foarte vechi păstrează mai puțin din semnalul schimbărilor atmosferice recente.

Când activitatea umană devine parte din arhiva geologică

Poate cea mai interesantă implicație a studiului este că semnătura carbonului industrial nu se oprește în apa oceanului. Ea poate ajunge și în sedimentele de pe fundul mării, unde rămășițele unor organisme microscopice păstrează urmele modificărilor chimice ale mediului.

Foraminiferele, organisme marine unicelulare care își construiesc cochiliile folosind carbon din apa înconjurătoare, pot înregistra aceste schimbări. După moarte, cochiliile lor se depun pe fundul oceanului, iar acumularea succesivă a sedimentelor poate păstra o evidență a transformărilor compoziției carbonului. În acest fel, semnalul emisiilor de combustibili fosili ar putea deveni un marker identificabil în arhivele geologice ale viitorului.

Cercetătorii sugerează că efectul Suess ar putea contribui la identificarea începutului Antropocenului, epoca geologică asociată influenței semnificative a activității umane asupra sistemului Pământului. Cât de clar va putea fi definită această limită în sedimente depinde însă de evoluția viitoare a emisiilor de dioxid de carbon.

Un semnal discret, dar imposibil de ignorat

Descoperirea nu înseamnă că fiecare moleculă de carbon din ocean poate fi atribuită direct unei surse industriale. Circuitul global al carbonului este alimentat de procese naturale și antropice care se suprapun, iar interpretarea izotopilor necesită măsurători precise și comparații cu date istorice. Tocmai de aceea, identificarea unei semnături consistente în numeroase mase de apă reprezintă un rezultat important pentru oceanografie.

Amprenta carbonului uman în ocean arată că schimbările provocate de arderea combustibililor fosili nu rămân doar în atmosfera pe care o respirăm. Ele sunt transportate de curenți, pătrund în apele profunde și pot fi păstrate în sedimentele care se acumulează lent pe fundul mării. Oceanul devine astfel nu doar un participant la reglarea climei, ci și o arhivă a transformărilor produse de civilizația industrială.

Sursa: SciTechDaily

The post Amprenta carbonului uman a ajuns până în adâncurile oceanului appeared first on Info Natura.

Mecanismele de stabilizare a climei: cum reușește planeta să rămână locuibilă

Florin Mitrea — Sat, 08 Aug 2026 07:00:00 +0000

Privită din spațiu, Terra pare o lume fragilă, învelită într-o atmosferă subțire și expusă permanent variațiilor activității solare, impacturilor cosmice și transformărilor geologice. Cu toate acestea, de-a lungul celor aproximativ 4,5 miliarde de ani de existență, planeta nu a oscilat necontrolat între îngheț global și supraîncălzire permanentă. Dimpotrivă, în ciuda unor episoade extreme, clima a rămas, în cea mai mare parte a timpului, suficient de stabilă pentru ca apa lichidă să persiste la suprafață și pentru ca viața să evolueze. Acest echilibru este rezultatul acțiunii exercitate de mecanismele de stabilizare a climei care funcționează la scări de timp diferite și implică atmosfera, oceanele, biosfera și chiar interiorul planetei.

Astăzi, oamenii de știință înțeleg că sistemul climatic este unul dintre cele mai complexe sisteme naturale existente. El este alcătuit din numeroase procese interconectate care pot amplifica schimbările sau, dimpotrivă, le pot atenua. Aceste mecanisme de autoreglare reprezintă adevăratul „termostat” al Pământului, însă ele au limite și nu pot compensa întotdeauna perturbările produse într-un ritm foarte rapid.

Clima Pământului funcționează ca un sistem de feedback

Unul dintre cele mai importante concepte din climatologie este cel de feedback. În termeni simpli, feedbackul reprezintă răspunsul sistemului climatic la o modificare inițială. Există două categorii principale.

Feedbackul negativ reduce schimbarea inițială și contribuie la stabilitate. Acesta funcționează asemenea unui termostat care oprește încălzirea atunci când temperatura devine prea ridicată.

În schimb, feedbackul pozitiv amplifică modificarea inițială. De exemplu, topirea gheții reduce suprafața albă care reflectă lumina solară. Solul sau oceanul mai întunecat absorb mai multă energie, ceea ce accelerează încălzirea și determină topirea unei cantități și mai mari de gheață.

Climatul actual reprezintă rezultatul echilibrului permanent dintre aceste două categorii de procese. Dacă feedbackurile pozitive ar domina complet, planeta ar deveni rapid instabilă. Dacă numai feedbackurile negative ar acționa, clima ar fi aproape neschimbată. În realitate, cele două se află într-o competiție continuă.

Ciclul carbonului – marele regulator al temperaturii globale

Cel mai eficient mecanism natural de stabilizare pe termen lung este ciclul global al carbonului.

Dioxidul de carbon este emis în atmosferă prin erupții vulcanice, respirația organismelor și descompunerea materiei organice. În același timp, acesta este extras din atmosferă prin fotosinteză, dizolvarea în oceane și alterarea chimică a rocilor.

Un proces esențial este alterarea silicaților, considerată de climatologi unul dintre cele mai importante mecanisme de reglare climatică existente. Atunci când clima se încălzește, precipitațiile devin mai intense, iar rocile silicatice se alterează mai rapid. Reacțiile chimice consumă CO₂ atmosferic și îl transportă prin râuri către oceane, unde este transformat în carbonați și depozitat în sedimente marine. Astfel, concentrația gazelor cu efect de seră scade treptat, iar încălzirea este diminuată.

Dacă planeta se răcește, procesul încetinește, iar vulcanii continuă să emită CO₂. În timp, concentrația acestuia crește, iar efectul de seră readuce temperatura spre valori mai ridicate.

Acest mecanism acționează pe intervale de sute de mii până la milioane de ani și explică, în mare măsură, de ce Pământul nu a devenit nici o „planetă bulgăre de zăpadă” permanentă, nici o lume asemănătoare planetei Venus.

Oceanele – cel mai mare rezervor de căldură al planetei

Dacă atmosfera reacționează rapid la schimbări, oceanele răspund lent, dar au o capacitate extraordinară de a stoca energie. Apa are o capacitate calorică foarte mare. Aproximativ 90% din excesul de căldură acumulat în urma încălzirii globale din ultimele decenii a fost absorbit de oceane. Fără această proprietate, temperatura aerului ar fi crescut mult mai rapid.

În plus, curenții oceanici redistribuie permanent energia între regiunile tropicale și cele polare. Curentul Golfului, de exemplu, transportă cantități uriașe de căldură către Atlanticul de Nord, contribuind la climatul relativ blând al Europei occidentale.

Oceanele reprezintă și unul dintre cele mai mari rezervoare naturale de carbon. Dioxidul de carbon atmosferic se dizolvă în apa de mare, unde poate fi utilizat de fitoplancton sau transformat în compuși chimici care rămân stocați timp de secole ori chiar milenii.

Există însă și limite. Pe măsură ce apa se încălzește, capacitatea sa de a dizolva CO₂ scade, iar absorbția carbonului devine mai puțin eficientă.

Biosfera – plantele și microorganismele ca ingineri ai climei

Viața nu este doar influențată de climă, ci contribuie activ la reglarea acesteia. Prin fotosinteză, plantele extrag anual miliarde de tone de CO₂ din atmosferă și îl transformă în biomasă. Pădurile tropicale, taigaua boreală, turbăriile și mangrovele reprezintă adevărate rezervoare naturale de carbon.

Solurile conțin chiar mai mult carbon decât vegetația și atmosfera la un loc. Microorganismele controlează viteza cu care materia organică este descompusă și carbonul este reintrodus în atmosferă.

Vegetația influențează și temperatura prin evaporarea apei. Acest proces consumă energie și produce răcirea suprafeței terestre, asemănător transpirației la organismele vii. În plus, pădurile modifică formarea norilor și distribuția precipitațiilor, contribuind la stabilizarea climei regionale.

Norii și albedoul – oglinda climatică a planetei

O parte importantă din energia solară este reflectată înapoi în spațiu. Acest fenomen este cunoscut sub numele de albedo.

Gheața, zăpada și norii au un albedo ridicat, reflectând o mare parte din radiația solară. Oceanele și pădurile, în schimb, absorb mai multă energie.

Norii joși contribuie, în general, la răcirea planetei deoarece reflectă eficient lumina solară. Norii înalți pot avea efectul opus, captând radiația infraroșie emisă de suprafața Pământului. Interacțiunea dintre nori și climă este unul dintre cele mai dificile procese de modelat în climatologie și reprezintă încă un domeniu intens studiat.

Ghețarii și calotele glaciare – regulatorii extremelor climatice

Marile calote glaciare funcționează ca niște oglinzi gigantice. Ele reflectă o cantitate semnificativă de energie solară și contribuie la menținerea temperaturilor globale mai scăzute. Totodată, stochează apă dulce și influențează circulația oceanelor.

În perioadele reci, extinderea gheții amplifică reflectarea luminii și favorizează răcirea. În perioadele calde, retragerea gheții reduce albedo-ul și accelerează încălzirea. Acesta este unul dintre cele mai cunoscute feedbackuri pozitive din sistemul climatic.

Activitatea geologică și tectonica plăcilor mențin echilibrul pe termen foarte lung

Procesele geologice sunt lente, dar fundamentale. Vulcanii eliberează constant CO₂, refăcând cantitatea eliminată prin alterarea rocilor. În același timp, tectonica plăcilor transportă sedimente bogate în carbon în mantaua Pământului prin subducție, unde acesta poate rămâne stocat milioane de ani înainte de a fi reemis prin vulcanism.

Acest ciclu geologic al carbonului funcționează asemenea unui regulator climatic planetar și reprezintă unul dintre motivele pentru care Terra și-a păstrat atmosfera bogată în gaze necesare vieții.

Cât de eficiente sunt aceste mecanisme în fața schimbărilor climatice actuale?

Mecanismele naturale ale Pământului sunt remarcabil de eficiente, însă ele evoluează în ritmuri foarte diferite. Procese precum alterarea rocilor sau ciclurile tectonice necesită sute de mii ori milioane de ani pentru a produce efecte importante. În schimb, activitățile umane au crescut concentrația atmosferică de CO₂ cu peste 50% în doar aproximativ două secole, un ritm fără precedent în istoria recentă a planetei.

Oceanele și ecosistemele continuă să absoarbă o parte importantă din emisiile antropice, însă această capacitate nu este nelimitată. Pe măsură ce pădurile sunt defrișate, oceanele se încălzesc și calotele glaciare se retrag, unele mecanisme de stabilizare devin mai puțin eficiente, iar anumite feedbackuri pozitive pot căpăta o influență mai mare.

Din acest motiv, climatologii subliniază că procesele naturale nu pot compensa rapid emisiile actuale fără reducerea acestora.

O planetă care se autoreglează, dar nu este invulnerabilă

Istoria Pământului demonstrează că planeta dispune de un ansamblu impresionant de mecanisme capabile să stabilizeze clima pe termen lung. Ciclul carbonului, oceanele, vegetația, ghețarii și procesele geologice acționează împreună asemenea unui sistem complex de autoreglare, menținând condițiile necesare existenței apei lichide și a vieții.

Totuși, această stabilitate nu înseamnă imunitate. Mecanismele naturale au evoluat pentru a răspunde schimbărilor produse pe scări geologice de timp, nu unor modificări accelerate într-un interval de doar câteva generații. Înțelegerea acestor procese nu oferă doar o perspectivă fascinantă asupra funcționării planetei, ci și o lecție importantă: echilibrul climatic este rezultatul unei colaborări complexe între geologie, atmosferă, oceane și biosferă, iar menținerea acestui echilibru depinde tot mai mult și de deciziile societății umane.

The post Mecanismele de stabilizare a climei: cum reușește planeta să rămână locuibilă appeared first on Info Natura.

Termostatul natural al Pământului stabilizează clima de 60 de milioane de ani

Florin Mitrea — Mon, 03 Aug 2026 07:00:00 +0000

Privind istoria geologică a Terrei, un lucru pare aproape paradoxal. Deși planeta a traversat perioade intense de încălzire și răcire, impacturi cosmice, erupții vulcanice gigantice și modificări ale configurației continentelor, termostatul natural al Pământului a reușit să mențină clima într-un interval compatibil cu existența vieții complexe.

Un nou articol științific publicată în Proceedings of the National Academy of Sciences (PNAS) propune una dintre cele mai convingătoare explicații pentru acest fenomen: un mecanism de autoreglare bazat pe interacțiunea dintre nivelul mărilor, oxigenul din oceane, fosfați și înglobarea carbonului în sedimentele marine. Studiul oferă o perspectivă nouă asupra modului în care planeta și-a controlat concentrația de dioxid de carbon atmosferic în ultimele aproximativ 60 de milioane de ani.

Un mister care i-a preocupat pe climatologi timp de decenii

De mai bine de o jumătate de secol, oamenii de știință au acceptat existența unor mecanisme naturale capabile să stabilizeze clima pe intervale geologice foarte lungi. Cel mai cunoscut este ciclul alterării rocilor silicatice, prin care dioxidul de carbon este extras lent din atmosferă și stocat sub formă de carbonați în scoarța terestră.

Totuși, acest proces este extrem de lent și nu explica pe deplin oscilațiile climatice observate în perioada Cenozoică, începută după dispariția dinozaurilor. Noul studiu sugerează că exista o verigă lipsă: modul în care oceanele controlează cantitatea de carbon care este încorporată în sedimentele marine.

Această descoperire completează imaginea ciclului global al carbonului și explică de ce atmosfera Terrei nu a acumulat cantități excesive de dioxid de carbon, în ciuda numeroaselor surse naturale de emisii existente de-a lungul istoriei geologice.

Rolul surprinzător al fosfaților și al nivelului mărilor

La prima vedere, fosfații par doar nutrienți esențiali pentru organismele marine. În realitate, ei controlează unul dintre cele mai importante procese biologice ale planetei.

Atunci când concentrația de fosfați din oceane crește, fitoplanctonul se dezvoltă mai intens. Aceste microorganisme absorb cantități mari de dioxid de carbon prin fotosinteză. După moarte, o parte din materia organică se scufundă și este îngropată în sedimentele marine, unde carbonul poate rămâne blocat milioane de ani.

Cercetătorii au descoperit că disponibilitatea fosfaților era influențată direct de nivelul mărilor și de cantitatea de oxigen dizolvată în apă. În condiții cu oxigen redus, sedimentele eliberau fosfați suplimentari (compușii de fier care fixează fosfații își pierd stabilitatea, iar fosfații sunt eliberați în apă), stimulând productivitatea biologică și accelerând captarea carbonului.

Practic, oceanele funcționau asemenea unui regulator automat: cu cât era încorporat mai mult carbon în sedimente, cu atât concentrația atmosferică de CO₂ scădea, iar clima începea să se răcească.

Mecanismul de feedback dintre oxigen, fosfați și reglarea climei Pământului într-o succesiune logică de pași.

„Zona optimă” care a ținut clima sub control

Una dintre cele mai interesante concluzii ale studiului este existența unei adevărate „ferestre ideale” pentru funcționarea acestui mecanism.

Analiza arată că înglobarea carbonului era maximă atunci când nivelul mărilor se afla cu aproximativ 10–40 de metri peste nivelul actual. În acest interval, zonele marine sărace în oxigen se suprapuneau peste platformele continentale bogate în sedimente organice. Această configurație favoriza reciclarea continuă a fosfaților și permitea funcționarea mecanismului timp de milioane de ani fără întreruperi.

În schimb, dacă nivelul mărilor devenea mult prea ridicat, platformele continentale erau complet inundate, iar fosfații rămâneau blocați în sedimentele de mică adâncime. Drept urmare, productivitatea biologică a oceanelor scădea, iar cantități mai mici de carbon erau îngropate.

Acest lucru explică de ce, în anumite epoci geologice foarte calde, concentrațiile de dioxid de carbon au rămas ridicate pentru perioade îndelungate.

Eocenul: când termostatul natural a funcționat mai puțin eficient

Un exemplu convingător este Eocenul, perioada cuprinsă între aproximativ 56 și 34 de milioane de ani în urmă. Atunci, nivelul mărilor era considerabil mai ridicat decât în prezent, iar clima globală era mult mai caldă. Cercetătorii sugerează că tocmai inundarea extinsă a platformelor continentale a redus eficiența mecanismului de captare a carbonului.

Cu mai puțin carbon extras din atmosferă și depozitat în sedimente, concentrațiile de CO₂ au rămas mari, menținând temperaturile ridicate pentru milioane de ani.

Pe măsură ce nivelul mărilor a început să scadă și configurația oceanelor s-a modificat, mecanismul s-a reactivat, contribuind treptat la răcirea planetei și la instalarea climatului mai rece care caracterizează ultimele zeci de milioane de ani.

Cum au reconstituit cercetătorii clima oceanelor antice

Pentru a verifica această ipoteză, echipa internațională a analizat mai multe tipuri de dovezi geologice. Printre acestea s-au numărat izotopii carbonului, cantitatea de fosfor acumulată în sedimente marine și o metodă inovatoare bazată pe raportul iod/calciu din cochiliile unor microorganisme marine numite foraminifere.

Acest indicator chimic permite estimarea concentrației de oxigen existente în oceane în urmă cu zeci de milioane de ani. Măsurătorile au fost realizate cu spectrometre de masă de înaltă precizie și au oferit una dintre cele mai detaliate reconstrucții ale condițiilor oceanice din Cenozoic.

Concordanța dintre toate aceste dovezi oferă un sprijin puternic pentru existența mecanismului propus.

Ce înseamnă această descoperire pentru schimbările climatice actuale?

Este important de subliniat că acest mecanism natural nu reprezintă o soluție la încălzirea globală provocată de activitatea umană. Procesele descrise în studiu operează pe intervale de sute de mii sau milioane de ani, în timp ce creșterea actuală a concentrației de CO₂ are loc într-un ritm fără precedent la scară geologică.

Cu toate acestea, descoperirea este extrem de valoroasă deoarece îmbunătățește modelele climatice utilizate pentru reconstruirea trecutului și pentru înțelegerea modului în care funcționează ciclul global al carbonului.

Ea demonstrează că stabilitatea climatică a Terrei nu a fost rezultatul întâmplării, ci al cooperării dintre procese biologice, geologice și oceanografice care au acționat ca un sistem complex de autoreglare. Totodată, studiul completează alte cercetări recente care arată că temperatura medie a Pământului a rămas surprinzător de bine reglată pe intervale geologice foarte lungi datorită unor mecanisme de feedback negativ.

Sursa: SciTechDaily

The post Termostatul natural al Pământului stabilizează clima de 60 de milioane de ani appeared first on Info Natura.

Incendiile de vegetație din Europa de Vest: un nou semnal de alarmă

Florin Mitrea — Sat, 01 Aug 2026 05:00:00 +0000

În vara anului 2026, incendiile de vegetație din Europa de Vest au depășit statutul de dezastre locale și au devenit una dintre cele mai grave crize climatice cu care continentul s-a confruntat în ultimele decenii. Franța, Spania și Portugalia se află în centrul unei situații fără precedent, în care sute de mii de oameni au fost evacuați, sute de mii de hectare au fost mistuite de flăcări, iar serviciile de intervenție europene sunt solicitate la limita capacităților lor. Fenomenul nu mai poate fi explicat doar prin existența unor veri mai calde, ci reprezintă rezultatul unei combinații complexe între încălzirea globală, modificările regimului precipitațiilor, schimbările în utilizarea terenurilor și acumularea unei cantități uriașe de vegetație uscată care funcționează drept combustibil.

Cercetătorii avertizează că Europa se încălzește de aproximativ două ori mai rapid decât media globală, ceea ce transformă incendiile forestiere din evenimente sezoniere în fenomene recurente și din ce în ce mai greu de controlat.

Un sezon al incendiilor care rescrie recordurile

Datele disponibile la sfârșitul lunii iulie 2026 indică faptul că amploarea incendiilor depășește deja nivelurile considerate normale pentru această perioadă a anului.

Cele mai afectate state sunt:

Franța, unde sezonul actual este deja considerat cel mai grav din istoria modernă a țării;
Spania, care se confruntă cu incendii de dimensiuni excepționale în regiunile centrale și sudice;
Portugalia, afectată de numeroase focare încă de la începutul verii.

Conform informațiilor publicate de agențiile europene și presa internațională:

peste 300.000 de persoane au fost evacuate în Franța și Spania;
numai în Franța au fost înregistrate peste 13.500 de incendii în acest sezon;
suprafața arsă în Franța și Spania depășește 300.000 hectare, iar în Franța au fost deja distruse peste 116.000 hectare;
în Spania au ars peste 130.000 hectare, fiind declarată pentru prima dată o situație de urgență națională provocată de incendii forestiere.

La nivelul Uniunii Europene, European Forest Fire Information System (EFFIS) arată că până în a doua jumătate a lunii iulie fuseseră afectate aproximativ 254.000 hectare, valoare deja peste media ultimelor două decenii pentru aceeași perioadă a anului.

De ce ard atât de violent pădurile Europei?

Incendiile din 2026 nu sunt rezultatul unei singure cauze, ci al suprapunerii mai multor factori.

Valurile de căldură extreme. Europa Occidentală traversează unul dintre cele mai intense episoade de căldură observate vreodată. Temperaturile ridicate accelerează evaporarea apei din sol și din vegetație, reducând drastic umiditatea combustibilului vegetal.

Seceta prelungită. Lipsa precipitațiilor din ultimele luni a transformat pădurile și pajiștile într-un adevărat depozit de material inflamabil.

Iarna și primăvara neobișnuit de umede. Paradoxal, precipitațiile abundente din sezonul rece au favorizat dezvoltarea unei vegetații foarte bogate. Ulterior, aceasta s-a uscat rapid în timpul valurilor de căldură, devenind combustibil ideal pentru incendii. Specialiștii descriu acest mecanism drept un „efect de recul hidroclimatic”, în care un sezon umed este urmat de unul extrem de uscat, crescând exploziv riscul de incendii.

Abandonarea terenurilor agricole. În multe regiuni rurale din Franța și Spania, depopularea satelor a dus la abandonarea terenurilor agricole. Lipsa pășunatului și a lucrărilor de întreținere permite acumularea arbuștilor și a vegetației uscate, care facilitează propagarea incendiilor.

Vântul puternic. Vânturile transportă scântei pe distanțe mari și transformă incendiile în fronturi imposibil de controlat.

În unele cazuri au fost observate chiar pyrocumulonimbus, nori formați de căldura extremă a incendiilor. Aceștia pot genera rafale violente, fulgere și noi focare, amplificând incendiile într-un cerc vicios. Fenomenul, odinioară caracteristic Australiei sau Californiei, a fost documentat acum și în Franța.

Consecințele depășesc cu mult suprafețe arse

Deși imaginile cu versanți înnegriți și păduri transformate în cenușă sunt cele care atrag cel mai mult atenția, efectele incendiilor de vegetație se extind cu mult dincolo de suprafețele arse.

În vara anului 2026, sute de mii de locuitori din Franța și Spania au fost nevoiți să-și părăsească locuințele, în cadrul unora dintre cele mai ample operațiuni de evacuare civilă din istoria recentă a Europei Occidentale. Comunități întregi au fost relocate temporar, iar numeroase drumuri, linii electrice și alte elemente ale infrastructurii au suferit distrugeri importante, perturbând activitatea economică și viața de zi cu zi.

Pierderile economice sunt la rândul lor considerabile și se propagă în numeroase sectoare. Agricultura și viticultura suferă din cauza distrugerii culturilor și a pășunilor, turismul este afectat de închiderea zonelor naturale și de degradarea peisajelor, iar transporturile și rețelele energetice sunt perturbate de extinderea incendiilor. La toate acestea se adaugă costurile uriașe ale intervențiilor de urgență, ale reconstrucției locuințelor și infrastructurii, precum și despăgubirile acordate fermierilor și proprietarilor afectați.

Impactul asupra sănătății publice este la fel de îngrijorător. Coloanele dense de fum pot fi transportate de curenții atmosferici pe distanțe de sute sau chiar mii de kilometri, deteriorând calitatea aerului inclusiv în regiuni aflate departe de focare. Particulele fine rezultate în urma arderii vegetației pătrund adânc în plămâni și sunt asociate cu o creștere a afecțiunilor respiratorii și cardiovasculare, în special în rândul copiilor, al persoanelor vârstnice și al celor care suferă deja de boli cronice.

Nici ecosistemele nu scapă nevătămate. Pădurile mediteraneene adăpostesc numeroase specii endemice de plante și animale, iar incendiile distrug habitate întregi, fragmentează peisajele naturale și reduc capacitatea acestora de a susține biodiversitatea. În același timp, arderea biomasei eliberează în atmosferă cantități importante de dioxid de carbon, diminuând rolul pădurilor ca rezervoare naturale de carbon și alimentând astfel procesul încălzirii globale. Se creează astfel un cerc vicios: schimbările climatice favorizează incendiile, iar incendiile contribuie, la rândul lor, la intensificarea schimbărilor climatice.

Cum ar putea arăta viitorul?

Modelele climatice indică faptul că, în lipsa unei reduceri semnificative a emisiilor de gaze cu efect de seră, Europa Occidentală se va confrunta cu sezoane ale incendiilor mai lungi, posibil până în lunile octombrie sau noiembrie, valuri de căldură mai frecvente și mai intense, incendii de dimensiuni tot mai mari și extinderea zonelor cu risc ridicat către latitudini unde până acum incendiile erau rare.

În paralel, specialiștii subliniază că adaptarea este la fel de importantă ca reducerea emisiilor. Gestionarea vegetației, refacerea peisajelor mozaicate, utilizarea arderilor controlate, modernizarea sistemelor de monitorizare prin satelit și extinderea cooperării europene în domeniul intervențiilor aeriene vor deveni esențiale pentru limitarea impactului viitoarelor incendii.

Sursa: The Guardian, Euronews

The post Incendiile de vegetație din Europa de Vest: un nou semnal de alarmă appeared first on Info Natura.

Misiunea robotică din Groenlanda ar putea schimba prognozele climatice

Florin Mitrea — Wed, 22 Jul 2026 05:00:00 +0000

Există locuri pe Pământ unde nici cele mai performante nave de cercetare și nici cei mai experimentați exploratori nu pot ajunge în siguranță. Marginile ghețarilor din Groenlanda reprezintă unul dintre aceste teritorii extreme: un labirint de aisberguri, ape înghețate, curenți violenți și blocuri uriașe de gheață aflate într-o continuă transformare. Tocmai aici începe una dintre cele mai ambițioase misiuni științifice dedicate schimbărilor climatice, în care o adevărată armată de roboți autonomi va cartografia procesele invizibile care controlează topirea calotei glaciare și, implicit, viitorul climei globale.

Ceea ce diferențiază această expediție de toate încercările anterioare nu este doar tehnologia folosită, ci faptul că oamenii acceptă pentru prima dată să lase explorarea unor regiuni aproape inaccesibile în mâinile inteligenței artificiale și ale sistemelor autonome. Scopul final nu este doar înțelegerea modului în care se retrag ghețarii, ci identificarea momentului în care sistemul climatic ar putea depăși un prag critic, după care schimbările ar deveni mult mai greu de controlat.

Groenlanda – laboratorul natural al schimbărilor climatice

Calota glaciară a Groenlandei conține aproximativ 7% din apa dulce a planetei și reprezintă unul dintre cele mai importante elemente ale sistemului climatic global. Ritmul accelerat al topirii sale contribuie deja la creșterea nivelului mărilor, însă influența sa merge mult dincolo de acest fenomen.

Apa dulce rezultată din topirea ghețarilor modifică salinitatea Oceanului Atlantic de Nord și poate afecta funcționarea Circulației Meridionale Atlantice (AMOC), sistemul de curenți oceanici care transportă căldura din regiunile tropicale către Europa. Dacă acest mecanism ar încetini semnificativ, efectele s-ar resimți asupra temperaturilor, precipitațiilor și frecvenței fenomenelor meteorologice extreme în numeroase regiuni ale lumii.

Problema este că cele mai importante procese au loc exact acolo unde observațiile directe sunt aproape imposibile: la contactul dintre ghețari și ocean, sub mase enorme de gheață aflate într-o permanentă mișcare.

O flotă de roboți pentru unul dintre cele mai dificile medii

În cadrul proiectului GIANT (Greenland Ice sheet to AtlaNtic Tipping points), cercetătorii folosesc simultan submarine autonome, drone aeriene, ambarcațiuni robotizate, sateliți și o rețea impresionantă de senzori distribuiți în jurul ghețarilor.

Submarinele autonome vor pătrunde sub banchiză și printre aisberguri, acolo unde niciun echipaj uman nu poate opera în siguranță. Ele vor măsura temperatura apei, salinitatea, viteza curenților, topografia fundului marin, forma ascunsă a ghețarilor și viteza cu care apa oceanică erodează baza gheții.

În paralel, dronele aeriene vor fotografia suprafața ghețarilor și vor monitoriza apariția fisurilor, în timp ce senzori GPS extrem de preciși vor urmări deplasarea blocurilor de gheață cu o acuratețe de ordinul centimetrilor. Radarul și senzorii de deformare vor completa imaginea asupra modului în care calota glaciară răspunde la încălzirea climatică.

Rezultatul va fi una dintre cele mai detaliate hărți tridimensionale realizate vreodată pentru zona de contact dintre ghețarii Groenlandei și ocean.

De ce modelele climatice încă au lacune importante

În ultimele decenii, modelele climatice au devenit din ce în ce mai sofisticate, însă ele continuă să întâmpine dificultăți în reprezentarea proceselor care au loc la scară foarte mică.

Modul în care apa relativ caldă pătrunde sub ghețari, viteza cu care aceasta topește gheața din interior sau felul în care apar fracturile ce duc la desprinderea aisbergurilor sunt procese insuficient observate. Din această cauză, estimările privind ritmul viitor al topirii Groenlandei includ încă incertitudini semnificative.

Datele colectate în cadrul proiectului GIANT vor alimenta modele climatice de nouă generație, capabile să reproducă mai fidel aceste interacțiuni complexe și să reducă marja de eroare a prognozelor privind creșterea nivelului mărilor și evoluția circulației oceanice.

Inteligența artificială în serviciul climatologiei

Cantitatea de informații generată de această misiune este uriașă. Vor fi colectate milioane de măsurători provenite din senzori, imagini aeriene, scanări sonar și observații satelitare.

Analiza unui asemenea volum de date depășește capacitatea metodelor clasice, motiv pentru care cercetătorii vor utiliza algoritmi de inteligență artificială pentru a identifica tipare subtile și relații invizibile între procesele oceanice și dinamica ghețarilor.

Acești algoritmi vor putea detecta semnale timpurii ale unor modificări accelerate și vor contribui la dezvoltarea unor sisteme de avertizare privind apropierea unor puncte critice climatice.

Căutarea punctelor fără întoarcere

Conceptul de „tipping point” sau punct critic climatic ocupă un loc central în această expediție. El descrie situația în care un sistem natural trece un prag după care schimbările devin autoîntreținute și dificil sau imposibil de inversat.

În cazul Groenlandei, un astfel de prag ar putea însemna accelerarea ireversibilă a retragerii unor ghețari sau o influență suficient de mare asupra AMOC pentru a modifica regimul climatic al Atlanticului de Nord.

Misiunea GIANT urmărește tocmai identificarea indicatorilor timpurii ai acestor transformări, oferind comunității internaționale șansa de a observa apropierea unor schimbări majore înainte ca ele să devină evidente la scară globală.

O nouă eră în explorarea Pământului

În trecut, marile expediții polare depindeau aproape exclusiv de curajul exploratorilor și de rezistența echipajelor umane. Astăzi, aceeași dorință de cunoaștere este susținută de tehnologii autonome capabile să pătrundă în cele mai ostile medii de pe planetă.

Roboții care explorează Groenlanda nu reprezintă doar un progres al ingineriei, ci și începutul unei noi paradigme în cercetarea climatică. Ei pot observa continuu procese imposibil de monitorizat până acum și pot furniza informațiile necesare pentru înțelegerea unuia dintre cele mai sensibile sisteme ale Pământului.

Pe măsură ce schimbările climatice accelerează, fiecare măsurătoare realizată sub ghețarii Groenlandei devine o piesă esențială într-un puzzle global. Dacă această misiune își va atinge obiectivele, ea nu va produce doar hărți mai precise ale gheții, ci și o imagine mult mai clară asupra viitorului climei planetei și asupra momentului în care apropierea unor puncte critice ar putea deveni detectabilă cu suficient timp înainte pentru a permite societății să reacționeze.

Sursa: Science News

The post Misiunea robotică din Groenlanda ar putea schimba prognozele climatice appeared first on Info Natura.

Schimbări climatice – Info Natura

Stocarea carbonului sub pământ atinge un nivel record, dar nu este suficientă

Brazilia și Statele Unite domină stocarea subterană a CO2

Cât dioxid de carbon rămâne cu adevărat depozitat în subteran?

Datele din trecut au fost revizuite. De ce contează acest lucru?

Suntem încă foarte departe de obiectivele climatice pentru 2050

O veste bună care nu trebuie confundată cu o soluție completă

Gheața marină din Antarctica, de la recorduri istorice la minime alarmante

De la maxime record la o inversare neașteptată

De ce contează gheața marină pentru climă și ecosisteme

Cum urmăresc sateliții gheața antarctică prin nori

Ce știm și ce nu știm încă despre declinul gheții marine

Antarctica, un indicator sensibil al schimbărilor climatice

Fenomenul El Nino din 2026 a doborât un record istoric și ar putea influența clima globală în următoarele luni

Ce este fenomenul El Nino și de ce influențează clima planetei?

El Niño din 2026 a depășit deja recordul din 2015

De la secete și valuri de căldură la furtuni tropicale

Cum influențează schimbările climatice intensitatea fenomenului El Niño?

Ce urmează după acest El Niño extrem?

Cum influențează El Nino vremea din Europa și ce poate aduce iarna 2026-2027

Pe scurt

Ce este El Nino și de ce are efecte la scară globală

Cum ajunge El Niño să influențeze vremea din Europa

Ce poate însemna El Nino pentru Europa în timpul iernii

Rolul curentului jet și al circulației atmosferice

De ce El Nino nu produce aceeași vreme în toată Europa

Ce este special la El Niño din 2026

El Nino și schimbările climatice se pot suprapune

El Niño poate influența vremea europeană, dar nu o poate prezice singur

Extinderea zonelor aride ar putea transforma peste 40% din uscat până în 2100

Pe scurt

Ce sunt, de fapt, zonele aride

Cât de mult s-ar putea extinde zonele aride

De ce nu este suficient să privim doar temperatura

Australia, Brazilia și Africa, printre regiunile cele mai expuse

O schimbare climatică ce poate fi urmărită înainte de a deveni ireversibilă

Amprenta carbonului uman a ajuns până în adâncurile oceanului

Oceanul păstrează urmele Revoluției Industriale

Cum a fost urmărit carbonul fosil în ocean

O semnătură industrială la 2.000 de metri adâncime

Ce ne spune carbonul despre vârsta apelor oceanice

Când activitatea umană devine parte din arhiva geologică

Un semnal discret, dar imposibil de ignorat

Mecanismele de stabilizare a climei: cum reușește planeta să rămână locuibilă

Clima Pământului funcționează ca un sistem de feedback

Ciclul carbonului – marele regulator al temperaturii globale

Ciclul carbonului, coloana vertebrală a vieții

Oceanele – cel mai mare rezervor de căldură al planetei

Biosfera – plantele și microorganismele ca ingineri ai climei

Norii și albedoul – oglinda climatică a planetei

Ghețarii și calotele glaciare – regulatorii extremelor climatice

Activitatea geologică și tectonica plăcilor mențin echilibrul pe termen foarte lung

Cât de eficiente sunt aceste mecanisme în fața schimbărilor climatice actuale?

O planetă care se autoreglează, dar nu este invulnerabilă

Termostatul natural al Pământului stabilizează clima de 60 de milioane de ani

Un mister care i-a preocupat pe climatologi timp de decenii

Rolul surprinzător al fosfaților și al nivelului mărilor

„Zona optimă” care a ținut clima sub control

Eocenul: când termostatul natural a funcționat mai puțin eficient

Cum au reconstituit cercetătorii clima oceanelor antice

Ce înseamnă această descoperire pentru schimbările climatice actuale?

Incendiile de vegetație din Europa de Vest: un nou semnal de alarmă

Un sezon al incendiilor care rescrie recordurile

De ce ard atât de violent pădurile Europei?

Consecințele depășesc cu mult suprafețe arse

Cum ar putea arăta viitorul?

Misiunea robotică din Groenlanda ar putea schimba prognozele climatice

Groenlanda – laboratorul natural al schimbărilor climatice

O flotă de roboți pentru unul dintre cele mai dificile medii

De ce modelele climatice încă au lacune importante

Inteligența artificială în serviciul climatologiei

Căutarea punctelor fără întoarcere

O nouă eră în explorarea Pământului

Brazilia și Statele Unite domină stocarea subterană a CO₂