poluare – Info Natura

Topirea permafrostului contaminează râurile arctice cu metale toxice

Florin Mitrea — Fri, 16 Oct 2026 07:00:00 +0000

Topirea permafrostului, accelerată de încălzirea Arcticii, permite apei să pătrundă în straturi de sol și rocă ce au fost înghețate timp de mii de ani. Procesele chimice care urmează pot elibera fier, zinc, nichel, cadmiu și alte metale în râuri, transformând unele cursuri de apă limpezi în torente portocalii. Un studiu recent din Alaska a identificat concentrații de metale de până la 70 de ori mai mari decât valorile obișnuite în anumite zone afectate, inclusiv la zeci de kilometri în aval. Fenomenul ridică întrebări importante despre viitorul ecosistemelor arctice și siguranța resurselor de apă.

În unele dintre cele mai izolate regiuni ale planetei, unde râurile au curs timp îndelungat prin peisaje aproape neatinse de activitatea industrială, apa începe să capete o culoare neașteptată. Albia unor cursuri de apă din Alaska este străbătută de dâre portocalii, iar unele izvoare par să transporte un amestec tulbure, asemănător ruginii diluate în apă. La prima vedere, fenomenul ar putea sugera o contaminare industrială. În realitate, explicația pare să se afle chiar sub picioarele noastre, în solul înghețat al Arcticii.

Topirea permafrostului modifică nu doar peisajul regiunilor polare, ci și chimia apelor care le străbat. Pe măsură ce terenul înghețat se dezgheață, apa ajunge la minerale care au rămas izolate de mediul exterior pentru perioade foarte lungi. Reacțiile chimice rezultate pot mobiliza metale și compuși acizi, transportați apoi către râuri și lacuri.

Un studiu recent prezentat de publicația ScienceAlert, bazat pe cercetări desfășurate în lanțul muntos Brooks din Alaska, arată cât de amplă poate deveni această problemă. În anumite puncte ale unui râu, concentrațiile de metale au ajuns la valori de până la 70 de ori mai mari decât cele obișnuite, iar semnalul chimic al contaminării a fost identificat la aproximativ 97 de kilometri în aval de sursă.

Cum poate topirea permafrostului să transforme râurile în ape portocalii?

Permafrostul este solul, sedimentul sau roca ce rămâne înghețată timp de cel puțin doi ani consecutivi. În regiunile arctice, unele dintre aceste depozite au rămas înghețate timp de secole sau chiar milenii, păstrând în interiorul lor materie organică, minerale și diverse elemente chimice.

Cât timp terenul rămâne înghețat, circulația apei și contactul dintre minerale, oxigen și microorganisme sunt limitate în multe dintre aceste straturi. Încălzirea climatică schimbă însă această situație. Stratul activ de la suprafață, care se dezgheață în fiecare vară, poate deveni mai profund, iar apa provenită din precipitații și din topirea zăpezii poate pătrunde mai departe în sol.

Acolo, ea întâlnește minerale care conțin sulf și metale. Un rol important îl pot avea mineralele sulfurate, precum pirita, care reacționează cu oxigenul și apa. În anumite condiții, aceste reacții produc aciditate și eliberează sulfați, fier și alte elemente din rocă.

Apa transportă apoi produșii acestor reacții către izvoare, pâraie și râuri. Fierul oxidat contribuie la apariția nuanței portocalii, asemănătoare ruginii, dar culoarea vizibilă reprezintă doar o parte a problemei. În spatele ei se pot ascunde modificări ale acidității și concentrații crescute de metale care nu pot fi evaluate doar prin observarea apei.

Prin urmare, un râu portocaliu nu este doar un peisaj neobișnuit. El poate fi indiciul unui proces geochimic care modifică profund mediul acvatic.

Ce au descoperit cercetătorii în râurile din Alaska

Primele semnale vizibile ale fenomenului au fost observate în 2018, când cercetătorii au remarcat apariția unor scurgeri portocalii în cursuri de apă din Munții Brooks, o regiune vastă din nordul statului american Alaska. Absența minelor în apropiere a ridicat o întrebare importantă: cum puteau râurile dintr-un asemenea peisaj să prezinte caracteristici asemănătoare apelor contaminate de drenajul minier?

Pentru a înțelege fenomenul, o echipă condusă de Taylor Evinger, cercetător în domeniul chimiei mediului la Universitatea California, Davis, a analizat probe de apă colectate între 2022 și 2024 din șase bazine hidrografice din regiunea Brooks Range. Rezultatele, publicate în revista științifică AGU Advances, au arătat că unele scurgeri erau extrem de acide și încărcate cu metale. În anumite cazuri, caracteristicile apei erau comparabile cu cele întâlnite în drenajul provenit din exploatări miniere metalifere sau chiar mai pronunțate.

Printre elementele identificate se numără fierul, aluminiul, manganul, zincul, nichelul și cadmiul, alături de elemente din categoria pământurilor rare. Prezența lor nu este surprinzătoare în sine, deoarece metalele există în mod natural în roci și soluri. Problema apare atunci când procesele geologice le eliberează într-un ritm care modifică semnificativ chimia apelor și expune organismele la concentrații potențial periculoase.

Unul dintre cele mai îngrijorătoare rezultate a fost observat în bazinul râului Salmon. Într-o zonă influențată de o scurgere bogată în metale, concentrațiile măsurate au ajuns la valori de până la 70 de ori mai mari decât cele obișnuite, iar influența chimică a fost detectată chiar și la aproximativ 60 de mile, adică aproape 97 de kilometri, în aval.

Această distanță arată că efectele dezghețării nu se limitează neapărat la locul în care apa contaminată iese la suprafață. Odată ajunse în rețeaua hidrografică, substanțele pot fi transportate departe, afectând sectoare ale râurilor care, privite de la distanță, par încă să facă parte dintr-un ecosistem sălbatic și intact.

De ce încălzirea și ninsorile abundente pot agrava fenomenul

Un detaliu important al studiului este legătura dintre schimbările chimice observate în râuri și condițiile meteorologice din anii precedenți. Cercetătorii au asociat o eliberare importantă de metale cu vara anului 2019, cea mai caldă înregistrată până atunci în Alaska, urmată de o iarnă cu ninsori neobișnuit de abundente.

La prima vedere, poate părea paradoxal că o iarnă bogată în zăpadă ar putea contribui la un fenomen provocat de încălzire. Explicația ține însă de proprietățile izolatoare ale stratului de zăpadă. O pătură groasă de zăpadă împiedică o parte din căldura solului să se piardă în atmosfera rece, limitând refacerea stratului înghețat în timpul iernii.

Dacă terenul a fost încălzit puternic în timpul verii, iar zăpada împiedică răcirea sa suficientă, dezghețul poate avansa mai adânc în sol. Apa ajunge astfel în contact cu volume mai mari de rocă și cu minerale care anterior erau izolate. Reacțiile chimice se intensifică, iar produșii lor pot fi transportați spre râuri prin circulația apei subterane.

După episodul din 2019, cercetătorii au observat creșteri accentuate ale concentrațiilor de sulfați și zinc în râurile studiate, urmate de o scădere treptată în anii următori. Această evoluție sugerează că unele evenimente climatice pot declanșa impulsuri importante de eliberare a metalelor, ale căror efecte chimice persistă o perioadă după evenimentul inițial.

Totuși, legătura dintre temperatură, zăpadă și eliberarea metalelor nu trebuie interpretată ca o regulă simplă, valabilă identic în toate regiunile arctice. Geologia locală, structura solului, circulația apei și tipul mineralelor prezente influențează modul în care reacționează fiecare bazin hidrografic.

Ce se întâmplă cu peștii și ecosistemele acvatice

Râurile arctice sunt mult mai mult decât niște elemente spectaculoase ale peisajului. Ele susțin comunități complexe de organisme, de la microorganisme și nevertebrate acvatice până la pești care reprezintă o verigă importantă a lanțurilor trofice.

Creșterea acidității și acumularea metalelor pot afecta aceste comunități prin mai multe mecanisme. Unele metale pot deveni mai mobile și mai disponibile în condiții acide, ceea ce le poate facilita pătrunderea în organisme. Efectele diferă în funcție de metal, concentrație, durata expunerii și sensibilitatea speciei. În același timp, modificările chimice pot afecta procese fiziologice esențiale și pot reduce disponibilitatea habitatelor potrivite pentru anumite viețuitoare.

Cercetările anterioare desfășurate în Alaska au documentat deja o asociere între apariția râurilor portocalii și scăderea diversității nevertebratelor acvatice, precum și reducerea abundenței peștilor în unele cursuri de apă. Aceste observații întăresc îngrijorările privind consecințele ecologice ale fenomenului, chiar dacă impactul exact diferă de la un râu la altul.

Pești precum somonul și peștii albi sunt deosebit de importanți în ecosistemele nordice. Ei contribuie la transferul nutrienților între mediile acvatice și terestre și reprezintă o sursă de hrană pentru numeroase animale. În unele comunități rurale din Alaska, pescuitul are și o importanță alimentară și culturală majoră.

Dacă degradarea calității apei se extinde sau se intensifică, efectele ar putea depăși limitele unui singur ecosistem. Modificările populațiilor de pești pot influența prădătorii, disponibilitatea hranei și activitățile comunităților care depind de aceste resurse.

Este important, totuși, să distingem între riscul identificat și efectele demonstrate asupra oamenilor. Cercetătorii citați de ScienceAlert au precizat că, la momentul relatării, nu erau cunoscute cazuri în care fenomenul din regiunea Brooks Range să fi provocat probleme de sănătate în sate prin contaminarea apei potabile. Absența unor astfel de cazuri raportate nu elimină riscul, ci arată că monitorizarea și evaluarea expunerii sunt esențiale.

Un fenomen care se extinde dincolo de Alaska

Râurile portocalii nu reprezintă o anomalie izolată. Observații realizate în ultimii ani au identificat mii de scurgeri asociate drenajului acid al rocilor în zone cu permafrost din America de Nord. Peste 200 de râuri și pâraie au fost raportate ca fiind afectate de astfel de procese, potrivit informațiilor prezentate de ScienceAlert. Fenomene asemănătoare au fost documentate și în regiunile boreale și arctice din Canada, precum și în alte teritorii în care există sol înghețat permanent.

Această răspândire sugerează că ne confruntăm cu un efect al schimbărilor climatice care a fost insuficient luat în calcul în evaluările anterioare ale transformărilor din Arctica. Deși drenajul acid al rocilor este cunoscut de mult timp, apariția sa în regiuni sălbatice, fără activități miniere în apropiere, evidențiază un mecanism diferit de contaminare a apelor.

În cazul exploatărilor miniere, excavarea rocilor poate expune mineralele sulfurate la oxigen și apă, favorizând reacțiile care produc aciditate și mobilizează metale. În regiunile arctice afectate de dezgheț, încălzirea terenului poate declanșa procese asemănătoare fără să fie necesară intervenția umană directă asupra rocilor.

Această distincție este importantă. Nu înseamnă că activitățile industriale și încălzirea climatică produc întotdeauna efecte identice, ci că unele procese naturale pot genera o chimie a apei comparabilă cu cea întâlnită în zonele afectate de drenajul minier.

O altă provocare este accesibilitatea regiunilor afectate. Unele dintre locurile investigate pot fi atinse numai cu elicopterul, ceea ce face dificilă colectarea repetată a probelor și supravegherea continuă. Imaginile aeriene și observațiile din teren pot identifica schimbările de culoare, însă analizele de laborator sunt necesare pentru a determina ce metale sunt prezente, în ce concentrații și cu ce potențiale efecte biologice.

Poate fi prevenită contaminarea râurilor prin topirea permafrostului?

Odată ce mineralele din sol și rocă încep să reacționeze cu apa și oxigenul, oprirea procesului nu este simplă. Spre deosebire de o deversare industrială punctuală, care poate avea o sursă identificabilă și uneori poate fi izolată, dezghețarea permafrostului modifică treptat condițiile geologice și hidrologice ale unor teritorii vaste.

Din acest motiv, una dintre cele mai importante măsuri este monitorizarea sistematică a râurilor din regiunile vulnerabile. Măsurarea acidității, a concentrațiilor de metale și a cantității de sedimente poate ajuta la identificarea cursurilor de apă care se degradează și la evaluarea evoluției lor în timp.

La fel de importantă este urmărirea efectelor biologice. Analizele chimice trebuie corelate cu observațiile privind nevertebratele, peștii și celelalte organisme acvatice. Numai astfel cercetătorii pot stabili dacă o modificare a compoziției apei produce efecte ecologice semnificative și care sunt speciile cele mai vulnerabile.

În paralel, reducerea încălzirii globale rămâne esențială pentru limitarea transformărilor care afectează permafrostul. Chiar dacă răspunsul fiecărui bazin hidrografic depinde de particularitățile sale geologice, încălzirea regiunilor arctice favorizează dezghețarea terenului și modificarea circuitului apei.

Descoperirea are și o implicație mai largă pentru modul în care evaluăm schimbările climatice. Efectele acestora nu se limitează la creșterea temperaturilor, retragerea ghețarilor sau modificarea habitatelor. Ele pot declanșa reacții geochimice care schimbă felul în care elementele chimice circulă între sol, apă și organismele vii.

Sursa: Science Alert

The post Topirea permafrostului contaminează râurile arctice cu metale toxice appeared first on Info Natura.

Deșeuri radioactive în Atlantic și ce se întâmplă cu butoaiele de la mare adâncime

Florin Mitrea — Fri, 09 Oct 2026 05:00:00 +0000

La mii de metri sub suprafața Atlanticului de Nord-Est se află una dintre cele mai puțin cunoscute moșteniri ale începuturilor erei nucleare: sute de mii de tone de deșeuri radioactive depozitate în butoaie și abandonate pe fundul oceanului în a doua jumătate a secolului XX. Timp de decenii, aceste recipiente au rămas aproape inaccesibile cercetătorilor, însă o serie de expediții științifice recente au început să dezvăluie ceea ce se întâmplă cu ele.

Imaginează-ți că ai putea coborî aproape cinci kilometri sub suprafața oceanului. Pe măsură ce lumina dispare în urma ta, presiunea apei crește până la valori de sute de ori mai mari decât cea de la suprafața mării, iar lumea familiară a oceanelor se transformă într-un peisaj rece și întunecat, în care sedimentul fin se întinde cât vezi cu ochii.

Într-un asemenea loc, atât de îndepărtat de lumea oamenilor, ai putea întâlni însă ceva cu totul neașteptat: un butoi metalic acoperit de organisme marine. Nu este vorba despre un container pierdut accidental și nici despre o relicvă a unei nave scufundate. Este unul dintre miile de recipiente în care, în urmă cu câteva decenii, au fost depozitate deșeuri radioactive și apoi aruncate intenționat în Oceanul Atlantic.

Astăzi, cercetătorii se întorc în acest loc pentru a afla ce s-a întâmplat cu acele recipiente după mai bine de jumătate de secol și, mai ales, dacă ceea ce a fost considerat cândva o soluție pentru îndepărtarea deșeurilor a devenit între timp o sursă persistentă de poluare radioactivă.

Cum a devenit fundul oceanului un depozit pentru deșeuri radioactive

În primele decenii ale erei nucleare, societatea abia începea să înțeleagă amploarea problemelor pe care le putea genera utilizarea materialelor radioactive. Reactoarele nucleare, laboratoarele de cercetare, industria și medicina produceau cantități tot mai mari de materiale contaminate, iar metodele moderne de depozitare și gestionare a deșeurilor radioactive erau încă în dezvoltare.

În acest context, adâncurile oceanelor păreau, pentru unii, o soluție aproape ideală. Fundul oceanului se afla la kilometri sub suprafață, departe de așezările umane și departe de orice activitate cotidiană. Dacă deșeurile erau închise în recipiente și coborâte în zonele abisale, exista speranța că vor rămâne izolate pentru perioade suficient de lungi.

Între aproximativ 1949 și 1982, această idee a fost pusă în practică. Peste 200.000 de butoaie cu deșeuri radioactive au fost aruncate în Atlanticul de Nord-Est, în regiuni aflate la adâncimi de câteva mii de metri. Cantitatea totală de material depozitat în acest mod a fost estimată la peste 150.000 de tone.

Privită prin prisma prezentului, decizia pare greu de justificat. La vremea respectivă însă, cunoștințele despre ecosistemele oceanului abisal erau mult mai limitate, iar capacitatea tehnologică de a explora direct asemenea regiuni era aproape inexistentă. Fundul oceanului era perceput mai degrabă ca un spațiu vast și izolat decât ca un ecosistem complex.

În plus, se presupunea că butoaiele vor rămâne suficient de mult timp închise pentru ca radionuclizii cu perioade de înjumătățire mai scurte să se dezintegreze înainte ca materialul să poată ajunge în mediul înconjurător. Numai că un container metalic nu este o structură eternă, iar timpul petrecut în apă sărată, sub presiune și în contact permanent cu sedimentul își lasă inevitabil amprenta.

O lume ascunsă la aproape 5.000 de metri adâncime

Pentru mult timp, oamenii de știință au avut foarte puține informații despre starea reală a acestor butoaie. Localizarea lor exactă nu era cunoscută în toate cazurile, iar investigarea directă a fundului oceanului la asemenea adâncimi este o operațiune extrem de dificilă și costisitoare.

Situația a început să se schimbe odată cu dezvoltarea unor vehicule subacvatice capabile să cartografieze suprafețe mari ale fundului marin. În cadrul proiectului francez NODSSUM, cercetătorii au început să localizeze și să studieze depozitele de deșeuri radioactive abandonate în Atlantic.

În timpul unei expediții desfășurate în 2025, vehiculul autonom subacvatic UlyX a identificat și cartografiat 3.355 de butoaie. Descoperirea a oferit cercetătorilor o imagine mult mai clară asupra distribuției acestor obiecte și a permis selectarea unor zone care urmau să fie investigate mai detaliat.

Un an mai târziu, cercetătorii s-au întors în regiune la bordul navei Pourquoi Pas?, de această dată având la dispoziție submersibilul cu echipaj Nautile. Capabil să ajungă până la aproximativ 6.000 de metri adâncime, acesta le-a permis cercetătorilor să privească direct ceea ce se întâmplă cu recipientele abandonate cu zeci de ani în urmă.

În timpul expediției, Nautile a coborât de aproximativ 20 de ori în zona investigată, ajungând la adâncimi de peste 4.700 de metri. Pentru cercetători, aceste scufundări au reprezentat mai mult decât o simplă operațiune de căutare. Ele au oferit ocazia de a observa direct interacțiunea dintre materialele radioactive, recipientele degradate și ecosistemul care s-a dezvoltat în jurul lor.

Când oceanul începe să pătrundă în interiorul butoaielor

Imaginile obținute în timpul expedițiilor arată o realitate diferită de cea pe care ar fi sugerat-o ideea unui „depozit” subacvatic. Unele dintre butoaie sunt încă recognoscibile, însă multe prezintă semne evidente de coroziune și degradare după decenii petrecute în mediul marin.

În anumite cazuri, cercetătorii au observat chiar ceea ce pare a fi o scurgere a materialului din interior către sedimentul din jur. Este unul dintre motivele pentru care oamenii de știință sunt interesați nu doar de localizarea butoaielor, ci și de ceea ce se întâmplă în imediata lor vecinătate.

Odată ce un recipient începe să se degradeze, problema nu mai poate fi privită doar ca una de integritate a containerului. Devine o problemă ecologică: cum circulă materialele eliberate în apă și sediment și ce se întâmplă atunci când acestea intră în contact cu organismele care trăiesc acolo?

Iar aici apare una dintre cele mai neașteptate observații ale expediției. Butoaiele nu se află într-un peisaj lipsit de viață. După zeci de ani, ele au fost colonizate de organisme marine. Anemonele și bureții s-au fixat pe suprafețele metalice, în timp ce în jurul lor au fost observate crustacee, pești și castraveți de mare. Practic, ceea ce a fost introdus în ocean ca deșeu a devenit între timp parte din peisajul biologic al fundului marin.

Această transformare face studiul cu atât mai important, pentru că organismele care folosesc aceste structuri pot intra în contact direct cu sedimentele și apa din apropierea butoaielor.

Ce se întâmplă cu radioactivitatea eliberată în ocean

Faptul că unele butoaie sunt corodate nu înseamnă automat că întregul Atlantic este contaminat sau că există un pericol radiologic pentru populația umană. Dimpotrivă, una dintre întrebările esențiale ale proiectului NODSSUM este tocmai aceea de a determina cât de localizată este radioactivitatea și în ce măsură radionuclizii se deplasează prin mediul marin.

Cercetătorii au identificat în zona studiată radionuclizi precum cobalt-60 și niobiu-94, iar investigațiile includ și alte elemente radioactive asociate deșeurilor istorice. Important este însă că nivelul de radioactivitate nu trebuie interpretat doar prin simpla prezență a unui radionuclid. Contează concentrația, forma chimică, modul în care este legat de sediment, mobilitatea sa în apă și, nu în ultimul rând, posibilitatea de a fi preluat de organisme.

În imediata apropiere a unei surse radioactive pot exista concentrații semnificativ mai mari decât în apa aflată la distanță, iar diluția și procesele chimice pot reduce rapid concentrațiile pe măsură ce ne îndepărtăm de sursă. De aceea, cercetătorii nu caută doar „radioactivitate”, ci încearcă să construiască o hartă a distribuției radionuclizilor în apă, sedimente și organisme.

În timpul expediției au fost prelevate probe din toate aceste componente ale ecosistemului. Cercetătorii pot astfel să compare ceea ce se găsește chiar lângă butoaie cu ceea ce există la distanțe mai mari și să determine dacă există o acumulare biologică a anumitor radionuclizi.

Această diferență este esențială. Dacă radioactivitatea rămâne concentrată în imediata apropiere a butoaielor, problema este în primul rând una locală, legată de acele depozite. Dacă însă anumite substanțe sunt preluate de organisme și transferate mai departe prin lanțurile trofice, situația devine mult mai complexă.

Un experiment involuntar desfășurat timp de zeci de ani

Poate că cea mai interesantă parte a acestei povești este faptul că oamenii de știință au descoperit, fără să fi intenționat vreodată acest lucru, un fel de experiment natural care se desfășoară de mai bine de jumătate de secol.

Butoaiele au fost introduse în mediul marin într-o perioadă în care ecosistemele abisale erau foarte puțin cunoscute. De atunci, acestea au fost supuse permanent coroziunii, iar organismele au avut timp să colonizeze suprafețele lor. În jurul lor s-au acumulat sedimente, microorganisme și forme de viață adaptate condițiilor extreme ale oceanului profund. Pentru cercetători, aceste comunități biologice reprezintă o oportunitate rară de a observa cum interacționează un ecosistem de mare adâncime cu o sursă artificială de contaminare introdusă cu zeci de ani în urmă.

Probele colectate în cadrul expedițiilor vor permite analizarea apei și sedimentelor, dar și a organismelor care trăiesc în apropierea butoaielor. Prin comparația cu organisme din zone neafectate direct de depozite, cercetătorii pot încerca să afle dacă există o acumulare măsurabilă a radionuclizilor în țesuturile acestora.

Rezultatele sunt importante și dincolo de cazul particular al Atlanticului. Ele pot contribui la înțelegerea comportamentului pe termen lung al deșeurilor radioactive în mediul marin și pot oferi informații despre modul în care radionuclizii interacționează cu ecosistemele aflate la mari adâncimi.

Moștenirea unei epoci în care oceanul părea infinit

Există ceva profund simbolic în imaginile acestor butoaie acoperite de bureți și anemone. Ele reprezintă întâlnirea dintre două scări de timp foarte diferite: timpul oamenilor și timpul mediului.

Pentru cei care au aruncat recipientele în ocean în urmă cu mai bine de jumătate de secol, fundul Atlanticului putea părea un loc aproape inaccesibil și, prin urmare, suficient de îndepărtat pentru ca problema să dispară din perspectiva societății. Astăzi știm că oceanele nu sunt spații goale în care lucrurile pot fi pur și simplu abandonate.

Chiar și la aproape cinci kilometri adâncime există viață. Există sedimente care interacționează cu apa, microorganisme care transformă materia, animale care se hrănesc și se deplasează și ecosisteme care răspund lent, dar permanent, la schimbările din mediul lor. De aceea, studierea acestor deșeuri radioactive în Atlantic nu este doar o căutare a unor butoaie ruginite. Este o încercare de a înțelege consecințele pe termen foarte lung ale unei decizii luate într-o perioadă în care oamenii știau mult mai puțin despre adâncurile oceanului decât știm astăzi.

Ceea ce se află acum la aproape 5.000 de metri sub suprafața Atlanticului este, într-un fel, o capsulă a timpului. Butoaiele se degradează, ecosistemul din jurul lor continuă să evolueze, iar cercetătorii abia acum pot observa direct rezultatul unei decizii care, timp de decenii, a rămas ascunsă în întunericul oceanului. Oceanul a putut ascunde aceste deșeuri. Dar nu le-a făcut să dispară.

Sursa: Science Alert

The post Deșeuri radioactive în Atlantic și ce se întâmplă cu butoaiele de la mare adâncime appeared first on Info Natura.

Plasticoral, noua formă de poluare în care plasticul devine parte din coral

Florin Mitrea — Tue, 29 Sep 2026 05:00:00 +0000

Cercetătorii au descoperit pe trei plaje din Okinawa, Japonia, o formă neobișnuită de poluare pe care au numit-o plasticoral. Plasticul modificat de căldură nu era doar lipit de fragmentele de coral, ci pătrunsese în porii scheletului acestora, formând un singur material. Descoperirea arată că deșeurile din plastic pot ajunge să fie încorporate fizic în mediul natural și, eventual, să lase urme care să persiste foarte mult timp.

Suntem obișnuiți să vedem poluarea cu plastic sub forma sticlelor aruncate pe plajă, a pungilor purtate de valuri sau a fragmentelor colorate care plutesc în ocean. Dar ce se întâmplă atunci când plasticul nu mai este doar un deșeu aflat în natură, ci începe să devină parte din ea? O descoperire făcută pe plajele insulei Okinawa, din Japonia, dezvăluie un asemenea proces neobișnuit. Cercetătorii au identificat fragmente de plastic atât de strâns unite cu scheletele coralilor încât au propus un termen nou pentru acest material: plasticoral.

Descoperirea este deocamdată limitată la numai câteva exemplare, astfel încât nu există dovezi că fenomenul ar fi răspândit la scară globală. Totuși, aceste mici fragmente oferă o imagine surprinzătoare asupra modului în care plasticul poate continua să se transforme mult timp după ce ajunge în mediul marin.

Plasticoralul, descoperit printre fragmentele de coral

Descoperirea a avut loc în timpul unor cercetări obișnuite dedicate deșeurilor marine. Pe trei plaje din Okinawa, oamenii de știință au observat mici fragmente viu colorate amestecate printre bucățile palide de coral.

Aceste bucăți de coral reprezintă scheletele dure care rămân după ce fragmentele coloniilor de corali se desprind sau după moartea organismelor care le-au construit. Printre ele se aflau însă obiecte care păreau să combine două lumi complet diferite: material biologic produs de corali și plastic fabricat de oameni.

În total au fost documentate cinci asemenea formațiuni. Trei au fost găsite pe plaja Sosu, iar câte una pe plajele Ibu și Odo. Patru dintre exemplare au fost colectate pentru analize mai amănunțite.

Fragmentele aveau lungimi de aproximativ 3,8 până la 8,9 centimetri și cântăreau între aproximativ 11 și 68 de grame. Plasticul avea diferite culori – albastru, verde, galben și roșu –, iar unele suprafețe prezentau modificări de culoare care sugerau expunerea la temperaturi ridicate sau la condiții dure de mediu. Însă aspectul exterior nu era cea mai interesantă caracteristică a lor.

Plasticul nu era doar lipit de coral

Pentru a afla cu ce aveau de-a face, cercetătorii au apelat la mai multe tehnici de analiză. Spectroscopia Raman, o metodă prin care lumina este utilizată pentru identificarea structurii chimice a unui material, a arătat că fragmentele conțineau polietilenă și polipropilenă. Sunt două dintre cele mai răspândite materiale plastice din lume, utilizate într-o gamă enormă de produse cotidiene.

Apoi, oamenii de știință au examinat structura fragmentelor cu ajutorul microscopiei și al microtomografiei computerizate (micro-CT). Această tehnică permite examinarea interiorului unui obiect cu ajutorul razelor X, fără a fi necesară distrugerea lui.

Imaginile au dezvăluit detaliul care transformă descoperirea într-un fenomen mult mai interesant decât simpla prezență a unor deșeuri pe plajă: plasticul pătrunsese în porii minusculi ai scheletului coralier. Cu alte cuvinte, nu era vorba despre un fragment de plastic care se sprijinea pur și simplu pe coral sau care fusese prins accidental într-o cavitate. Cele două materiale deveniseră fizic conectate. Plasticul produs de oameni și structura minerală construită cândva de organisme marine formau acum un singur obiect.

Când deșeurile artificiale devin parte din mediul natural

În mod obișnuit, tindem să privim poluarea ca pe ceva separat de natură. O pungă din plastic se află pe nisip, o sticlă plutește pe mare, iar un ambalaj este prins printre pietre. Există o limită vizibilă între deșeu și mediul care îl înconjoară.

Plasticoralul arată că această limită poate deveni mult mai greu de identificat. În anumite condiții, plasticul se poate înmuia, deforma și pătrunde în structurile naturale din jurul său. Cercetătorii consideră că noul material face parte dintr-o categorie mai largă cunoscută sub numele de plastiglomerat.

Plastiglomeratele sunt materiale în care plasticul topit sau puternic modificat ajunge să se combine cu nisip, pietricele, roci sau alte elemente naturale. În timp, rezultatul poate semăna cu un fel de rocă artificial-naturală, în care urmele activității umane sunt literalmente încorporate în materialele mediului.

În cazul descoperirii din Okinawa există însă o particularitate importantă. Componenta naturală este coralul – mai precis, scheletul produs inițial de un organism viu. Din acest motiv, cercetătorii descriu plasticoral drept o formă de plastiglomerat de origine biologică. Este o diferență aparent subtilă, dar care ilustrează cât de profund pot ajunge materialele produse de oameni să se integreze în mediile naturale.

Căldura ar putea transforma plasticul

Cum s-au format însă aceste obiecte? Răspunsul complet nu este cunoscut. Starea plasticului indică faptul că acesta a suferit modificări termice. Cu alte cuvinte, la un moment dat a fost expus unei temperaturi suficient de ridicate pentru ca proprietățile sale fizice să se schimbe. Plasticul înmuiat ar fi putut apoi pătrunde în porii și cavitățile scheletului coralier, unde s-a solidificat.

Una dintre posibilități este arderea deșeurilor sau existența unor focuri pe plajă. Cercetătorii subliniază însă că această explicație nu a fost demonstrată pentru fragmentele descoperite în Okinawa.

De asemenea, oamenii de știință nu au reprodus încă procesul de formare a plasticoral în laborator. Prin urmare, nu se știe ce temperatură este necesară, cât timp trebuie să fie încălzit plasticul sau ce combinație de condiții naturale favorizează apariția fenomenului.

Aceste necunoscute sunt importante. Dacă mecanismul va fi înțeles mai bine, cercetătorii vor putea identifica zonele în care asemenea materiale au cele mai mari șanse să apară și vor putea afla dacă descoperirea din Okinawa reprezintă un fenomen rar sau doar unul care până acum a trecut neobservat.

Plasticoralul ar putea supraviețui mult timp în sedimente

Una dintre implicațiile cele mai interesante ale descoperirii privește ceea ce se poate întâmpla cu aceste materiale pe termen lung. Plasticul ajuns în natură nu rămâne neschimbat. Radiațiile solare, temperaturile ridicate, valurile, curenții și contactul cu nisipul sau rocile îi pot modifica treptat structura. Dar modificarea nu înseamnă neapărat dispariție.

Uneori, procesul poate conduce la fragmentarea plasticului în particule din ce în ce mai mici. Alteori, după cum sugerează exemplarele din Okinawa, plasticul poate ajunge să se combine cu materialele naturale.

Această posibilitate este legată de conceptul de „Plasticen”, termen folosit pentru ideea că utilizarea masivă a materialelor plastice de către civilizația modernă ar putea lăsa o urmă recognoscibilă în sedimentele și rocile viitorului. Dacă fragmentele de plasticoral ajung să fie îngropate în sedimentele recifelor și se păstrează suficient de mult, ele ar putea deveni asemenea mărturii ale perioadei în care plasticul produs de oameni a devenit omniprezent pe planetă.

Deocamdată, aceasta rămâne însă o ipoteză. Studiul nu demonstrează că plasticoralul formează deja straturi geologice și nici nu a urmărit asemenea fragmente pe perioade de zeci sau sute de ani.

Ideea scoate însă în evidență o consecință neobișnuită a poluarea cu plastic: unele dintre deșeurile pe care le producem astăzi ar putea să nu rămână simple obiecte abandonate la suprafața planetei, ci să ajungă încorporate în materialele pe care procesele naturale le vor transforma în sedimente.

O descoperire importantă, dar care nu trebuie exagerată

Cele cinci formațiuni găsite în Okinawa nu înseamnă că recifele de corali din întreaga lume se transformă în plastic. Numărul redus de exemplare reprezintă chiar principala limitare a cercetării.

În plus, obiectele au fost găsite în timpul unor studii generale privind deșeurile marine, nu în cadrul unui studiu conceput special pentru a determina cât de frecvent este plasticoral. Din acest motiv, cercetătorii nu pot estima deocamdată cât de răspândit este fenomenul nici măcar în Okinawa.

Există și alte întrebări importante la care studiul nu răspunde. Nu a fost analizat dacă aceste formațiuni afectează coralii vii, peștii sau alte organisme marine. Cercetătorii nu au determinat nici dacă plasticul încorporat poate elibera substanțe nocive sau dacă, în timp, se poate fragmenta și genera particule mai mici de plastic.

Aceste efecte vor necesita cercetări separate. Deocamdată, concluzia principală este una fizică, dar remarcabilă: plasticul modificat poate pătrunde în structura poroasă a fragmentelor de coral și poate rămâne legat de acestea, formând un material nou.

Descoperirea plasticoralului ne amintește astfel că povestea unui obiect din plastic nu se încheie în momentul în care acesta este aruncat în mare. Odată ajuns în mediul marin, poate fi încălzit, decolorat, erodat, fragmentat și remodelat de procesele naturale. În anumite situații, poate chiar să înceteze să mai fie un simplu deșeu aflat lângă natură și să devină fizic încorporat în aceasta.

Cele câteva fragmente găsite pe plajele din Okinawa sunt prea puține pentru a spune cât de important va deveni fenomenul la scară globală. Dar ele dezvăluie o nouă etapă posibilă în lunga existență a deșeurilor din plastic: transformarea lor în componente persistente ale mediului pe care l-au contaminat.

Sursa: Earth.com

The post Plasticoral, noua formă de poluare în care plasticul devine parte din coral appeared first on Info Natura.

Unii copaci din orașe pot înrăutăți calitatea aerului, mai ales în timpul caniculei

Florin Mitrea — Fri, 04 Sep 2026 05:00:00 +0000

Plantarea copacilor este una dintre cele mai populare soluții pentru orașele care încearcă să combată căldura, poluarea și efectele schimbărilor climatice. Arborii oferă umbră, răcoresc străzile prin evaporarea apei și pot reține o parte dintre particulele și gazele poluante din atmosferă. Însă un studiu recent arată că relația dintre unele specii de copaci din orașe și calitatea aerului este mai complexă decât pare. Unii arbori eliberează substanțe care, în anumite condiții, pot favoriza formarea ozonului troposferic, un poluant periculos pentru sănătate.

Studiul, analizat de revista Nature, a pornit de la observațiile făcute într-unul dintre cele mai mari orașe ale lumii, Beijing. Acolo, milioane de sălcii și plopi contribuie la aspectul verde al metropolei, însă o parte dintre acești arbori eliberează cantități importante de compuși organici volatili (COV). În atmosfera deja încărcată a unui oraș mare, aceste emisii naturale pot participa la reacțiile chimice care duc la apariția ozonului de la nivelul solului. Iar problema ar putea deveni mai importantă pe măsură ce temperaturile globale cresc.

Când un gaz produs de copaci devine parte din problema poluării

Este important de precizat, de la început, că arborii nu emit „poluare” în sensul în care o fac automobilele sau instalațiile industriale. Plantele produc în mod natural numeroși compuși organici volatili, cunoscuți sub denumirea de COV. Aceștia au diverse roluri în fiziologia plantelor și în interacțiunea lor cu mediul. Problema apare atunci când anumite astfel de substanțe ajung într-o atmosferă urbană bogată și în alți poluanți.

Unul dintre compușii aflați în centrul noului studiu este izoprenul. Acesta este emis de numeroase plante, inclusiv de unele specii de sălcii și plopi. Cercetătorii au descoperit că aproximativ 35% dintre copacii din Beijing aparțin unor specii care emit izopren.

Izoprenul nu se transformă singur în ozon. Pentru ca ozonul troposferic să se formeze este nevoie de o serie de reacții chimice complexe, care implică compuși organici volatili, oxizi de azot și lumina solară. Oxizii de azot provin în mare măsură din traficul rutier și din activitățile industriale. În aceste condiții, substanțele eliberate de vegetație pot deveni ingrediente importante ale chimiei atmosferice urbane.

Aceasta este diferența esențială: copacii nu sunt cauza unică a poluării cu ozon. Emisiile lor naturale interacționează cu poluanții produși de activitatea umană.

Vegetația produce mai puțini compuși volatili, dar poate contribui mai mult la formarea ozonului

Pentru a înțelege cât de importantă este contribuția vegetației, cercetătorii au analizat probe de aer prelevate din diferite zone ale Beijingului și au comparat concentrațiile compușilor organici volatili cu datele privind ozonul.

În perioada studiată, între mai și iulie 2021, vegetația a fost responsabilă pentru aproximativ 10% din totalul emisiilor de compuși organici volatili din Beijing. Restul provenea în principal din activități umane, precum traficul și utilizarea substanțelor chimice industriale.

La prima vedere, aceasta ar putea părea o contribuție relativ redusă. Dar nu toți compușii organici volatili au aceeași capacitate de a participa la reacțiile care conduc spre formarea ozonului.

Analizând reactivitatea acestor substanțe în atmosferă, echipa de cercetători a ajuns la o concluzie surprinzătoare: vegetația a contribuit cu aproximativ 52% la reactivitatea chimică asociată proceselor care duc la formarea ozonului, iar izoprenul a fost principalul contributor.

Cu alte cuvinte, activitățile umane emiteau o cantitate mai mare de compuși organici volatili, însă o parte importantă dintre substanțele provenite de la plante erau mult mai eficiente în declanșarea reacțiilor chimice relevante pentru producerea ozonului.

Descoperirea arată cât de complicată poate fi poluarea aerului în orașe. Nu este suficient să știm cât de mult dintr-o anumită substanță este emisă. Contează și cât de repede reacționează aceasta și ce se întâmplă după ce ajunge în atmosfera urbană.

De ce canicula poate amplifica efectul arborilor asupra ozonului

Căldura reprezintă una dintre cele mai importante piese ale acestui puzzle. Reacțiile chimice implicate în formarea ozonului sunt influențate de temperatură, iar plantele pot emite cantități mai mari de compuși organici volatili atunci când temperaturile cresc.

Datele obținute de cercetători sunt sugestive. La 35 °C, reactivitatea compușilor organici volatili proveniți din vegetație a fost de aproximativ șapte ori mai mare decât la 20 °C. În consecință, contribuția vegetației la reactivitatea chimică totală a crescut de la 21% la 20 °C până la 74% la 35 °C.

Această legătură este deosebit de importantă într-o lume în care valurile de căldură devin mai frecvente și mai intense. Orașele sunt deja afectate de fenomenul de insulă de căldură urbană, iar temperaturile din zonele construite pot deveni foarte ridicate în timpul verii.

Paradoxul este evident. Avem nevoie de arbori urbani tocmai pentru a combate efectele caniculei: ei oferă umbră și pot răcori mediul. Totuși, în cazul anumitor specii, temperaturile foarte ridicate pot intensifica eliberarea unor substanțe care favorizează formarea ozonului.

Acest lucru nu înseamnă că orașele ar trebui să renunțe la copaci. Înseamnă însă că alegerea speciilor ar putea deveni mai importantă decât simplul obiectiv de a planta cât mai mulți arbori.

Problema nu se limitează la Beijing

Pentru a vedea dacă situația ar putea fi relevantă și pentru alte regiuni, cercetătorii au analizat compoziția arborilor din 24 de megametropole și au estimat potențialul acestora de a emite izopren.

Rezultatele sugerează că, în multe dintre orașele analizate, emisiile potențiale de izopren sunt ridicate. În unele locuri, acestea ar putea fi chiar mai mari decât în Beijing. Sydney, de exemplu, are o proporție estimată de aproximativ 65% de arbori care emit izopren.

Situația diferă însă de la un oraș la altul, deoarece depinde de speciile plantate, de climă și de concentrațiile altor poluanți din atmosferă.

Această nuanță este esențială. Nu orice copac contribuie în aceeași măsură la chimia ozonului și nici aceeași specie nu va avea neapărat același efect în două orașe diferite. Formarea ozonului depinde de un sistem complex în care intervin emisiile de compuși organici volatili, oxizii de azot, temperatura și lumina solară.

Studii recente arată, de asemenea, că încălzirea climei poate modifica sensibilitatea formării ozonului la diferiții săi precursori și poate face reducerea emisiilor de oxizi de azot tot mai importantă pentru limitarea poluării cu ozon în orașe.

Soluția nu este mai puțin verde, ci copacii potriviți în locurile potrivite

Concluzia studiului nu este un apel la tăierea copacilor sau la renunțarea la programele de înverzire urbană. Beneficiile vegetației pentru orașe rămân uriașe: copacii reduc stresul termic, oferă umbră, pot reține particule, susțin biodiversitatea și fac mediul urban mai plăcut pentru oameni.

Mesajul este mai degrabă unul despre planificare.

Până acum, selecția speciilor pentru plantările urbane a urmărit criterii precum viteza de creștere, rezistența la secetă, toleranța la poluare, capacitatea de a suporta temperaturile ridicate sau necesarul redus de întreținere. Noile rezultate sugerează că ar putea fi util să fie luat în calcul și potențialul unei specii de a emite compuși organici volatili foarte reactivi.

În cazul Beijingului, cercetătorii estimează că înlocuirea treptată, în cadrul procesului obișnuit de reînnoire a vegetației, a unei părți dintre arborii cu cele mai mari emisii de izopren cu specii care emit mai puțin ar putea reduce aceste emisii cu cel puțin 29%.

O astfel de strategie nu ar presupune eliminarea copacilor maturi și nici transformarea orașelor în spații mai puțin verzi. Ar însemna pur și simplu ca, atunci când sunt plantați arbori noi, să fie analizate mai atent și efectele lor asupra atmosferei locale.

Copacii din orașe și calitatea aerului trebuie priviți ca parte a aceluiași sistem

Orașele viitorului vor avea nevoie, fără îndoială, de mai multă vegetație. Pe măsură ce temperaturile cresc, copacii vor deveni și mai importanți pentru reducerea efectelor caniculei asupra populației. Dar noul studiu ne amintește că natura nu funcționează întotdeauna după regulile simple pe care ni le imaginăm.

Un copac poate răcori o stradă și, în același timp, poate elibera compuși care, într-o atmosferă bogată în oxizi de azot și expusă unei lumini solare intense, participă la formarea ozonului. Nu există aici o contradicție, ci o rețea complexă de procese biologice și chimice.

De aceea, discuția despre copacii din orașe și calitatea aerului nu ar trebui să fie despre alegerea dintre „mai mult verde” și „mai puțin verde”. O soluție mai inteligentă este alegerea speciilor potrivite pentru fiecare oraș și reducerea simultană a poluanților proveniți din trafic și industrie.

Într-o lume mai caldă, simpla plantare a cât mai multor copaci s-ar putea să nu fie suficientă. Orașele vor trebui să devină mai verzi, dar și mai atente la ceea ce plantează. Iar uneori, pentru a obține un aer mai curat, nu contează doar câți copaci avem, ci și ce fel de copaci cresc în jurul nostru.

Sursa: Nature

The post Unii copaci din orașe pot înrăutăți calitatea aerului, mai ales în timpul caniculei appeared first on Info Natura.

Mercur în Antarctica: cum topirea gheții eliberează acest poluant în ocean

Florin Mitrea — Sun, 16 Aug 2026 05:00:00 +0000

Antarctica este cunoscută drept unul dintre cele mai izolate și mai puțin afectate de activitatea umană regiuni ale planetei. Totuși, schimbările climatice încep să modifice inclusiv ciclurile unor poluanți care au ajuns în urmă cu decenii sau milenii în regiunile polare. Un studiu publicat în Nature Communications arată că retragerea ghețarilor din Antarctica de Vest este asociată cu o creștere importantă a acumulării de mercur în Antarctica, în timp ce capacitatea ecosistemelor marine de a stoca carbon nu crește în același ritm.

Descoperirea este importantă deoarece mercurul nu este doar un contaminant chimic. În mediul marin, acesta poate fi transformat în metilmercur, o formă toxică ce se acumulează în organisme și poate urca de-a lungul lanțurilor trofice.

Cum ajunge mercurul în Antarctica?

Mercurul este un element natural al scoarței terestre, însă activitățile umane au modificat profund ciclul său global. Arderea combustibililor fosili și alte activități industriale au crescut cantitatea de mercur care circulă în atmosferă și în oceane. Studiile indică faptul că emisiile antropice au ajuns să fie de câteva ori mai mari decât nivelurile naturale.

O parte din acest mercur este transportată pe distanțe foarte mari prin atmosferă și ajunge în regiunile polare prin depunere pe zăpadă, gheață și suprafețele terestre.

Aici intervine încălzirea globală. Pe măsură ce ghețarii se retrag și gheața se topește, materialele care au fost acumulate și izolate în timpul unor perioade reci pot fi mobilizate și transportate către ocean. Sedimentele și particulele provenite din zonele glaciare pot transporta mercur asociat cu materia organică și cu particulele minerale.

Cercetătorii au găsit dovezi că acest proces contribuie la modificarea ciclului mercurului în Marea Ross, una dintre regiunile importante ale Oceanului de Sud.

Ce au descoperit cercetătorii în Marea Ross

Pentru a reconstitui modul în care încălzirea și retragerea ghețarilor au modificat ciclurile carbonului și mercurului, cercetătorii au analizat 20 de carote de sedimente colectate din Marea Ross și din zona oceanică din apropiere.

Sedimentele reprezintă, într-un anumit sens, o arhivă naturală. Straturile depuse pe fundul oceanului păstrează informații despre materialele transportate din atmosferă, de ghețari și de ecosistemele marine.

Rezultatele au arătat o diferență remarcabilă între carbon și mercur. În ultimii aproximativ 12.000 de ani, cantitatea de carbon organic îngropată în sedimente a rămas relativ constantă. În schimb, rata de îngropare a mercurului a crescut de aproximativ trei ori în zona Golfului Ross și de aproximativ opt ori în zona oceanică deschisă analizată de cercetători.

Această creștere nu înseamnă că Antarctica produce mercur. Mai degrabă, încălzirea și retragerea gheții modifică modul în care mercurul existent în sistemul polar este transportat, redistribuit și depozitat.

Gheața se topește, iar poluanții sunt remobilizați

Una dintre concluziile importante ale studiului este că ghețarii și materialele terestre contribuie la transportul mercurului către mediul marin. Mercurul are o afinitate puternică pentru materia organică. Particulele fine provenite din eroziunea glaciară pot transporta astfel mercurul din zonele continentale către apele costiere.

Analizele izotopilor de mercur au indicat că depunerea atmosferică reprezintă principala sursă a mercurului identificat în sedimentele Mării Ross. Cercetătorii estimează că aproximativ 60% din mercurul prezent în sedimentele de suprafață provine din depunerea atmosferică a mercurului. O parte din acest mercur a fost depusă în trecut pe suprafața Antarcticii și poate fi ulterior transportată de apa provenită din topirea gheții.

Prin urmare, încălzirea globală nu trebuie privită doar ca un proces care reduce suprafața gheții. Ea poate modifica și fluxurile de elemente chimice dintre continent, atmosferă, ocean și organismele marine.

De ce este periculos mercurul din Oceanul de Sud?

Mercurul devine deosebit de problematic atunci când pătrunde în ecosistemele acvatice. În anumite condiții, microorganismele pot transforma mercurul anorganic în metilmercur, o substanță neurotoxică.

Metilmercurul are capacitatea de a se acumula în organisme și de a se concentra progresiv pe măsură ce urcăm în lanțul trofic. Astfel, un element prezent inițial în cantități foarte mici în apă poate ajunge în concentrații mai mari în organismele situate la niveluri trofice superioare.

În Antarctica, consecințele trebuie privite în contextul unei rețele trofice extrem de importante. Fitoplanctonul și alte organisme microscopice stau la baza unui ecosistem care include krillul antarctic, pești, păsări marine, foci și balene.

Un studiu publicat în 2025 a arătat deja că mercurul total se acumulează în krillul antarctic, iar dinamica gheții marine poate influența ratele de bioacumulare. Krillul este o specie-cheie a ecosistemului Oceanului de Sud și reprezintă hrana pentru numeroase animale marine. Prin urmare, modificarea ciclului mercurului poate avea consecințe care depășesc cu mult zona în care contaminantul este eliberat.

Un efect surprinzător asupra ciclului carbonului

Studiul din Nature Communications relevă și o altă consecință importantă a retragerii ghețarilor. Oceanul de Sud este unul dintre marile rezervoare naturale de carbon ale planetei. Fitoplanctonul preia dioxid de carbon prin fotosinteză, iar o parte din carbonul organic ajunge în cele din urmă în sedimentele de pe fundul oceanului, unde poate fi stocat pentru perioade foarte lungi.

Retragerea gheții poate crește aportul de materie organică provenită de pe uscat și din ghețari. Totuși, această cantitate suplimentară de carbon nu este neapărat stocată permanent. Cercetătorii au identificat indicii că o parte importantă a carbonului este descompusă în ocean înainte de a ajunge în sedimentele profunde. Procesul, numit remineralizare, transformă carbonul organic înapoi în dioxid de carbon.

Astfel apare o situație paradoxală: încălzirea poate crește transportul de carbon către ocean, dar o parte din acest carbon poate fi degradată și eliberată din nou sub formă de CO₂.

În același timp, cantitatea de mercur din sedimente crește. Cercetătorii consideră că această combinație ar putea amplifica efectele încălzirii asupra ciclurilor biogeochimice ale Oceanului de Sud.

Pierderea gheții schimbă echilibrul chimic al Antarcticii

Un aspect important este că mercurul nu trebuie privit izolat de celelalte schimbări care au loc în Antarctica. Pierderile de gheață modifică circulația apei, aportul de sedimente și materie organică, productivitatea biologică și schimburile dintre ocean și atmosferă. Chiar și gheața marină are un rol în ciclul mercurului: atunci când acoperă oceanul, poate limita eliberarea mercurului elemental din apă către atmosferă. Pierderea gheții marine poate favoriza, prin urmare, creșterea acestei „evadări” a mercurului către atmosferă.

Imaginea care rezultă este una complexă. Încălzirea nu produce un singur efect asupra mercurului, ci modifică simultan mai multe procese care determină unde ajunge acesta și cât timp rămâne în diferitele componente ale ecosistemului.

În plus, rezultatele obținute în Marea Ross sunt importante tocmai pentru că oferă o perspectivă asupra modului în care aceste procese s-au desfășurat în trecut. Studierea sedimentelor din ultimii 12.000 de ani permite cercetătorilor să observe modul în care perioadele de încălzire și retragere glaciară au modificat ciclul mercurului.

Antarctica devine un laborator al schimbărilor climatice

Descoperirea privind mercurul din Antarctica adaugă o nouă dimensiune problemei topirii gheții. Pierderea masei glaciare nu înseamnă doar creșterea nivelului mării și modificarea ecosistemelor polare. Ea poate reactiva și redistribui elemente chimice acumulate în mediu, modificând procese care leagă atmosfera, ghețarii, oceanul și biosfera.

În cazul mercurului, consecințele sunt deosebit de importante deoarece acest element poate fi transformat în metilmercur și poate pătrunde în lanțurile trofice marine.

Studiul nu demonstrează că Oceanul de Sud se află în pragul unei contaminări masive cu mercur și nici că topirea Antarcticii este singura sursă a acestui element. Din contră, rezultatele arată că mercurul are un ciclu complex, în care depunerea atmosferică, materia organică, ghețarii, sedimentele și procesele oceanice sunt strâns interconectate.

Totuși, mesajul este clar: schimbările climatice modifică nu doar cantitatea de gheață de pe Pământ, ci și modul în care elementele chimice circulă prin ecosisteme. Iar Antarctica, considerată cândva un continent aproape complet izolat de influențele lumii industrializate, începe să arate cât de profundă poate fi această schimbare.

Sursa: Science Alert, Nature

The post Mercur în Antarctica: cum topirea gheții eliberează acest poluant în ocean appeared first on Info Natura.

Substanțele PFAS ar putea accelera îmbătrânirea delfinilor

Florin Mitrea — Thu, 13 Aug 2026 07:00:00 +0000

Substanțele PFAS, cunoscute drept „substanțe chimice eterne” sau „chimicale eterne” datorită persistenței lor extrem de mari în mediu, ar putea contribui la accelerarea îmbătrânirii biologice a delfinilor. Un nou studiu realizat pe delfini comuni (Delphinus delphis) sugerează că expunerea la anumite PFAS și la unele metale poate face ca organismul acestor mamifere marine să fie biologic mai „bătrân” decât ar indica vârsta lor cronologică.

Descoperirea este importantă nu doar pentru conservarea delfinilor, ci și pentru sănătatea umană, deoarece aceste animale sunt considerate indicatori sensibili ai contaminării oceanelor.

Când vârsta biologică nu mai coincide cu vârsta reală

Îmbătrânirea nu este doar o chestiune de numărat anii. În interiorul celulelor, organismul acumulează treptat modificări care reflectă procesul biologic de îmbătrânire. Din acest motiv, cercetătorii fac diferența între vârsta cronologică, determinată de numărul de ani de viață, și vârsta biologică, care descrie starea efectivă a organismului.

Un animal poate avea, de exemplu, o vârstă cronologică relativ mică, dar să prezinte caracteristici biologice asociate unui organism mai îmbătrânit.

Una dintre metodele moderne prin care cercetătorii pot estima această diferență este analiza modificărilor epigenetice ale ADN-ului. Epigenomul controlează modul în care sunt activate sau dezactivate genele fără a modifica secvența ADN-ului, iar anumite modificări se acumulează într-un ritm previzibil odată cu înaintarea în vârstă.

Stresul fiziologic, inflamația și expunerea la poluanți pot însă influența aceste procese. Astfel, un organism expus permanent unor factori de stres poate ajunge să prezinte o vârstă biologică mai mare decât vârsta sa cronologică. Accelerarea acestui proces este asociată cu un risc mai mare de apariție a unor boli cronice și a altor probleme de sănătate asociate îmbătrânirii.

Tocmai această perspectivă i-a determinat pe cercetători să analizeze dacă poluarea poate modifica ritmul îmbătrânirii la delfini.

Ce au descoperit cercetătorii la delfini

Echipa coordonată de Karen Stockin, de la UniversitateaMassey din Noua Zeelandă, a analizat probe de ficat și rinichi provenite de la 75 de delfini comuni care au murit din cauze independente de studiu, între 2000 și 2023.

Cercetătorii au măsurat concentrațiile mai multor metale și ale unor substanțe PFAS și le-au comparat cu vârsta cronologică și cu indicatorii vârstei biologice ai animalelor. Rezultatul a fost mai interesant decât simpla observație că delfinii cu mai mulți poluanți ar îmbătrâni mai repede.

Nu cantitatea totală de contaminanți a fost cea care a explicat cel mai bine accelerarea îmbătrânirii, ci anumite substanțe specifice.

În cazul PFAS, una dintre principalele substanțe asociate cu accelerarea îmbătrânirii a fost PFBA (acid perfluorobutanoic). O altă substanță, PFNA, fusese deja asociată în cercetări asupra oamenilor cu procese de îmbătrânire epigenetică accelerată.

Rezultatele indică, prin urmare, că termenul generic „PFAS” ascunde o problemă mult mai complexă. Această familie de substanțe cuprinde zeci de mii de compuși diferiți, iar aceștia nu au neapărat aceleași efecte biologice.

Cu alte cuvinte, nu este suficient să știm că un organism este expus la PFAS. Contează foarte mult la ce tip de PFAS este expus și în ce combinație cu alți contaminanți.

Chimicalele eterne au ajuns în întregul ecosistem marin

PFAS reprezintă o familie numeroasă de substanțe chimice utilizate pentru proprietățile lor deosebite: rezistență la apă, ulei, temperaturi ridicate și degradare chimică. Au fost folosite într-o gamă foarte largă de produse și procese industriale.

Problema majoră este tocmai stabilitatea lor. Multe dintre aceste substanțe se degradează foarte greu în natură și pot persista perioade îndelungate. De aici provine denumirea populară de „substanțe chimice eterne”.

În mediul marin, PFAS pot ajunge din surse industriale, ape uzate și alte activități umane. Odată ajunse în ecosisteme, ele pot circula prin lanțurile trofice și se pot acumula în organisme.

Delfinii sunt deosebit de vulnerabili deoarece ocupă poziții relativ înalte în lanțul trofic marin și consumă cantități importante de pește și alte organisme marine. În plus, sunt animale longevive, ceea ce le oferă timp pentru acumularea contaminanților. Această caracteristică îi transformă într-un fel de „arhive biologice” ale poluării marine.

Dar există și o altă asemănare importantă cu oamenii: delfinii respiră aer atmosferic, sunt mamifere, au un metabolism complex și pot acumula contaminanți de-a lungul vieții. Din acest motiv, cercetătorii îi folosesc uneori ca modele pentru studierea anumitor riscuri de mediu asupra sănătății umane.

Metalele pot contribui și ele la îmbătrânirea accelerată

PFAS nu au fost singurii contaminanți asociați cu modificarea vârstei biologice. Studiul a identificat și mai multe metale implicate în această relație. Seleniul a fost asociat cel mai puternic cu accelerarea îmbătrânirii, fiind urmat de zinc, cupru, aluminiu și mangan.

Seleniul este un exemplu deosebit de interesant deoarece este un element esențial pentru organism. În cantități adecvate, participă la procese fiziologice importante, însă concentrațiile excesive pot deveni toxice. Acest lucru ilustrează una dintre lecțiile fundamentale ale toxicologiei: faptul că o substanță este necesară organismului nu înseamnă că orice cantitate este benefică.

În ecosistemele marine, metalele pot proveni din activități miniere, industrie și alte surse antropice. Odată ajunse în apă, ele pot intra în organisme și pot circula ulterior prin lanțul trofic.

Cercetătorii au constatat că grupul format din anumite metale și PFAS a explicat mai mult de jumătate din accelerarea îmbătrânirii biologice observate la delfinii analizați.

Acest rezultat este important, dar nu trebuie interpretat ca dovadă că acești contaminanți sunt singura cauză a îmbătrânirii accelerate. Studiul identifică o asociere, iar mecanismele biologice exacte prin care poluanții pot produce aceste modificări trebuie încă investigate.

Delfinii ne pot avertiza asupra riscurilor pentru oameni

Poate cea mai interesantă implicație a studiului este legătura dintre sănătatea delfinilor și sănătatea umană. Oceanele nu reprezintă doar habitatul delfinilor. Ele fac parte dintr-un sistem ecologic conectat cu activitățile umane, iar contaminanții care ajung în apă pot circula prin ecosisteme și lanțuri trofice.

Cercetările anterioare au arătat deja că expunerea ridicată la PFAS poate afecta ficatul, rinichii și sistemul imunitar al delfinilor. Mai mult, un studiu publicat în 2026 a arătat că PFAS pot fi transferate de la femelele de delfin la pui prin lapte. Cercetătorii au identificat 30 de PFAS în probele analizate, dintre care 20 au fost detectate pe parcursul întregii perioade de lactație studiate.

Această descoperire adaugă o dimensiune importantă problemei: expunerea nu începe neapărat la maturitate. Ea poate începe chiar în primele etape ale vieții.

În același timp, trebuie evitată o concluzie prea simplă. Faptul că un contaminant este asociat cu îmbătrânirea accelerată la delfini nu demonstrează automat că produce exact același efect la oameni.

Totuși, există motive serioase pentru continuarea cercetărilor. Un studiu din 2026 a asociat deja anumite PFAS, inclusiv PFNA, cu accelerarea îmbătrânirii epigenetice la oameni.

Mai important, oamenii și delfinii nu sunt expuși unui singur poluant. În mediul real există un cocktail complex de substanțe chimice: PFAS, metale, microplastice, ftalați și numeroși alți contaminanți. Iar efectele combinațiilor dintre aceștia sunt încă insuficient înțelese.

Poluarea poate îmbătrâni ecosistemele înaintea timpului

Imaginea unui delfin care înoată printr-un ocean aparent curat ascunde o realitate mult mai complexă. Apa poate părea limpede, însă moleculele persistente de origine industrială pot circula prin ecosistem și se pot acumula în organisme de-a lungul anilor.

Noul studiu sugerează că această acumulare ar putea avea efecte care depășesc simpla prezență a toxinelor în țesuturi. Poluarea pare să fie asociată cu modificări ale proceselor biologice fundamentale care controlează îmbătrânirea.

Dacă aceste rezultate vor fi confirmate prin cercetări ulterioare, ele ar putea schimba modul în care privim efectele poluării. Nu ar mai fi vorba doar despre identificarea unor organe afectate sau a unor simptome toxice, ci despre posibilitatea ca poluanții să accelereze procese biologice care se desfășoară pe parcursul întregii vieți.

Pentru moment, însă, este nevoie de prudență. Studiul asupra delfinilor este încă un preprint și nu a trecut prin procesul de evaluare inter pares. Sunt necesare cercetări suplimentare pentru a confirma rezultatele, pentru a identifica mecanismele biologice implicate și pentru a înțelege cât de generalizabilă este această relație.

Delfinii ne oferă însă un avertisment greu de ignorat. Într-un ocean în care substanțele chimice persistente se acumulează și circulă prin lanțurile trofice, efectele poluării ar putea fi mai profunde decât am crezut.

Poate că una dintre cele mai importante lecții este tocmai aceasta: poluarea nu înseamnă doar ceea ce vedem în natură, ci și ceea ce se întâmplă, în tăcere, în interiorul celulelor organismelor care trăiesc acolo.

Sursa: Science News

The post Substanțele PFAS ar putea accelera îmbătrânirea delfinilor appeared first on Info Natura.

Reciclarea plasticului ar putea fi revoluționată de apă și oxigen

Florin Mitrea — Fri, 24 Jul 2026 07:00:00 +0000

În fiecare an, omenirea produce sute de milioane de tone de deșeuri din plastic, iar doar o mică parte ajunge să fie reciclată eficient. Materialele contaminate, amestecurile de polimeri sau cauciucul sunt considerate printre cele mai dificile de valorificat și ajung, de cele mai multe ori, în gropile de gunoi sau sunt incinerate. Tocmai de aceea, reciclarea plasticului cu apă și oxigen reprezintă una dintre cele mai promițătoare descoperiri ale ultimilor ani.

O echipă internațională de cercetători a demonstrat că materiale considerate aproape imposibil de reciclat pot fi transformate în compuși chimici valoroși folosind doar apă, oxigen și căldură, fără catalizatori scumpi sau substanțe toxice.

O problemă globală care cere soluții radical diferite

Plasticul a devenit unul dintre cele mai importante materiale create vreodată de om. Este ieftin, rezistent și extrem de versatil, motiv pentru care se regăsește în aproape orice obiect pe care îl folosim zilnic. Tocmai aceste calități îi conferă însă și cea mai mare problemă: persistă în mediul înconjurător timp de zeci sau chiar sute de ani.

Metodele convenționale de reciclare sunt departe de a fi ideale. În multe cazuri, plasticul este doar topit și transformat în produse de calitate inferioară, proces cunoscut sub numele de downcycling. Alte tehnologii folosesc catalizatori costisitori, temperaturi foarte ridicate sau substanțe chimice agresive, ceea ce crește semnificativ costurile și impactul asupra mediului.

Noua metodă propune o abordare surprinzător de simplă: valorificarea proprietăților naturale ale apei și oxigenului pentru a descompune lanțurile polimerice fără ajutorul catalizatorilor.

Cum reușesc apa și oxigenul să descompună plasticul

La prima vedere, pare greu de crezut că două dintre cele mai comune substanțe de pe Pământ pot realiza ceea ce numeroase procese industriale complicate nu reușesc.

Secretul constă în comportamentul microscopic al apei. În timpul procesului, plasticul este încălzit și amestecat cu apă și oxigen, formând micro-picături. La suprafața acestor picături apar în mod spontan specii chimice foarte reactive, în special radicali hidroxil, capabili să rupă legăturile chimice extrem de stabile din polimeri.

Practic, interfața dintre apă și aer devine un mic reactor chimic natural. Acesta fragmentează lanțurile lungi de molecule de plastic în compuși mult mai simpli și mai valoroși, fără să fie necesari catalizatori metalici sau alte materiale care s-ar putea degrada în contact cu impuritățile.

De la deșeuri fără valoare la materii prime pentru industrie

Poate cel mai impresionant rezultat al cercetării este faptul că produsul final nu este un combustibil de calitate redusă și nici un plastic inferior, ci acizi dicarboxilici valoroși.

Printre aceștia se numără acidul succinic, o substanță utilizată la fabricarea medicamentelor, aditivilor alimentari, solvenților și a numeroaselor materiale biodegradabile. Cu alte cuvinte, un deșeu fără valoare economică poate deveni materia primă pentru industrii cu valoare adăugată ridicată.

Mai mult decât atât, procesul funcționează pentru materiale considerate extrem de dificile: polietilenă, polipropilenă, cauciuc și chiar amestecuri contaminate de deșeuri plastice. Cercetătorii au demonstrat că reacția poate avea loc inclusiv folosind apă obișnuită de la robinet sau apă de mare, ceea ce reduce și mai mult costurile tehnologice.

Avantajele care ar putea transforma industria reciclării

Absența catalizatorilor reprezintă unul dintre cele mai importante avantaje ale noii tehnologii. În procesele clasice, impuritățile din deșeurile plastice pot dezactiva rapid catalizatorii, necesitând înlocuirea lor frecventă și crescând costurile de operare.

Noua metodă elimină complet această problemă. În plus, cercetătorii au efectuat și o analiză completă a ciclului de viață al procesului, care indică un bilanț favorabil din punctul de vedere al emisiilor de carbon. Pentru fiecare kilogram de plastic procesat poate rezulta o reducere netă de aproximativ 0,30 kg de dioxid de carbon comparativ cu metodele convenționale de gestionare a deșeurilor plastice.

Un alt aspect remarcabil este scalabilitatea. Echipa de cercetare a demonstrat deja funcționarea procesului la o scară de aproximativ 300 de grame de material, un pas important către dezvoltarea unor instalații pilot și, ulterior, industriale.

Ce înseamnă această descoperire pentru viitorul economiei circulare

Economia circulară urmărește transformarea deșeurilor în resurse, reducând consumul de materii prime și impactul asupra mediului. Noua tehnologie se încadrează perfect în această filozofie.

În loc ca plasticul să fie ars sau depozitat, el poate deveni sursa unor molecule utile pentru industriile farmaceutică, alimentară și chimică. Dacă procesul va putea fi implementat la scară industrială, reciclarea ar putea deveni mai ieftină, mai eficientă și accesibilă inclusiv pentru deșeurile care astăzi sunt considerate nereciclabile.

Desigur, provocările nu au dispărut. Va fi nevoie de validarea economică la scară mare, de optimizarea consumului energetic și de integrarea procesului în infrastructura actuală de reciclare. Totuși, rezultatele publicate în prestigioasa revistă Nature oferă motive serioase de optimism și demonstrează că soluțiile inspirate din proprietățile fundamentale ale apei pot deschide direcții complet noi în gestionarea deșeurilor plastice.

Sursa: Earth.com

The post Reciclarea plasticului ar putea fi revoluționată de apă și oxigen appeared first on Info Natura.

Cum transformă bacteriile uraniul radioactiv într-un compus stabil

Florin Mitrea — Sun, 19 Jul 2026 07:00:00 +0000

Regiunile unde a avut loc exploatarea uraniului au lăsat în urmă, de multe ori, ape contaminate, iar una dintre cele mai dificile provocări este împiedicarea răspândirii metalului radioactiv în mediul înconjurător. Deși metodele convenționale de tratare sunt eficiente în anumite condiții, ele sunt adesea costisitoare și dificil de aplicat la scară largă.

O descoperire publicată recent în Nature Communications sugerează însă că natura ar putea oferi o soluție surprinzătoare: comunități de bacterii capabile să transforme uraniul dizolvat într-o formă chimică stabilă, reducând dramatic cantitatea de metal radioactiv prezentă în apă. Studiul deschide o nouă direcție pentru dezvoltarea unor tehnologii de bioremediere mai eficiente și mai prietenoase cu mediul.

O problemă veche a mineritului uraniului

Uraniul se găsește în mod natural în scoarța terestră, fiind de regulă încorporat în minerale stabile. Însă exploatarea minieră, eroziunea și diferite procese geochimice pot transforma acest element într-o formă solubilă, capabilă să pătrundă în apele subterane și în ecosistemele acvatice.

În această stare dizolvată, uraniul nu reprezintă doar un risc radiologic, ci și unul chimic. Toxicitatea sa poate afecta microorganismele, plantele și animalele, iar expunerea îndelungată poate avea consecințe asupra sănătății umane, în special prin contaminarea surselor de apă.

Din acest motiv, cercetătorii caută de zeci de ani metode prin care uraniul să fie imobilizat înainte de a se răspândi în mediu.

Un experiment desfășurat cu apă provenită dintr-o mină inundată

Noul studiu a fost realizat de oamenii de știință de la Helmholtz-Zentrum Dresden-Rossendorf (HZDR), în colaborare cu Wismut GmbH și Universitatea din Granada. Echipa a utilizat apă provenită dintr-o fostă mină de uraniu inundată, aflată la aproximativ 2.000 de metri adâncime. Acest mediu este aproape lipsit de oxigen și găzduiește comunități complexe de bacterii adaptate unor condiții extreme.

Pentru a stimula activitatea microorganismelor fără a modifica semnificativ ecosistemul natural, cercetătorii au adăugat glicerol, un compus organic care servește drept sursă de carbon și energie pentru bacterii.

Rezultatele au fost remarcabile. După aproximativ 130 de zile, concentrația de uraniu dizolvat în apă a scăzut până la aproximativ 5% din valoarea inițială, ceea ce înseamnă că circa 95% din metalul radioactiv a fost îndepărtat din soluție.

Cum reușesc bacteriile această transformare?

Inițial, cercetătorii au presupus că bacteriile absorb pur și simplu uraniul în pereții celulari, un mecanism cunoscut și în alte sisteme biologice. Analizele spectroscopice au arătat însă un fenomen mult mai interesant.

Microorganismele au modificat starea chimică a uraniului, favorizând formarea unui compus extrem de stabil alcătuit din fier, oxigen și uraniu pentavalent, notat FeU(V)O₄. Această descoperire este importantă deoarece uraniul în starea de oxidare +5 fusese considerat mult timp doar un intermediar temporar între alte forme chimice ale elementului.

Studiul demonstrează astfel că, în prezența bacteriilor și în condiții naturale, această stare poate deveni suficient de stabilă pentru a persista pe termen lung.

O stabilitate care persistă chiar și în contact cu oxigenul

Una dintre cele mai surprinzătoare observații a fost comportamentul noului compus după expunerea la aer. În mod obișnuit, multe forme reduse ale uraniului sunt instabile în prezența oxigenului și redevin solubile, ceea ce permite contaminarea din nou a apei.

În acest caz însă, FeU(V)O₄ s-a dovedit remarcabil de stabil. Mai mult, cercetătorii au observat că expunerea biomasei uscate la oxigen a favorizat chiar formarea unei cantități suplimentare din acest compus.

Rezultatul confirmă observațiile făcute anterior asupra unor probe de sol contaminate în urmă cu peste 25 de ani, unde același mineral rămăsese neschimbat în ciuda contactului îndelungat cu atmosfera. Până acum însă nu se știa cum se formează în natură și nici că bacteriile joacă un rol esențial în acest proces.

Ce înseamnă această descoperire pentru protecția mediului?

Este important de subliniat că bacteriile nu elimină radioactivitatea uraniului. Nucleul atomic rămâne același, iar proprietățile radioactive nu sunt modificate. Ceea ce schimbă microorganismele este forma chimică a metalului.

În loc ca uraniul să rămână dizolvat și să fie transportat de apa subterană pe distanțe mari, el este blocat într-un mineral greu solubil, mult mai puțin mobil. Din punct de vedere ecologic, această diferență este enormă. Un contaminant imobilizat este mult mai ușor de gestionat și prezintă un risc considerabil mai mic pentru ecosisteme și pentru sursele de apă potabilă.

Posibile aplicații viitoare

Deși studiul s-a desfășurat în condiții controlate de laborator, implicațiile sunt promițătoare. În viitor, astfel de procese microbiologice ar putea fi utilizate pentru:

decontaminarea apelor provenite din fostele exploatări miniere;
limitarea răspândirii uraniului în pânzele freatice;
reducerea costurilor tehnologiilor clasice de epurare;
dezvoltarea unor sisteme de bioremediere bazate pe microorganisme naturale.

Totuși, cercetătorii subliniază că sunt necesare studii suplimentare pentru a determina eficiența procesului în condiții reale, la scară industrială și pe perioade îndelungate.

O nouă perspectivă asupra rolului microorganismelor

Descoperirea se înscrie într-un domeniu aflat în plină expansiune: geomicrobiologia. Tot mai multe studii arată că bacteriile influențează ciclurile naturale ale metalelor, participând la transformarea fierului, manganului, sulfului și chiar a elementelor radioactive.

Aceste microorganisme nu sunt simple organisme invizibile ale solului, ci adevărați „ingineri chimici” ai naturii, capabili să modifice proprietățile unor elemente considerate până de curând imposibil de controlat prin procese biologice.

Înțelegerea acestor mecanisme poate conduce la apariția unei noi generații de tehnologii ecologice, în care procesele naturale sunt folosite pentru a repara daunele produse de activitățile umane.

Sursa: Science Alert

The post Cum transformă bacteriile uraniul radioactiv într-un compus stabil appeared first on Info Natura.

Deepwater Horizon: cel mai grav dezastru petrolier din istoria Golfului Mexic

Florin Mitrea — Sat, 13 Jun 2026 05:00:00 +0000

Numele Deepwater Horizon a devenit sinonim cu unul dintre cele mai grave dezastre ecologice provocate de om în epoca modernă. Accidentul produs în aprilie 2010 în Golful Mexic a demonstrat că exploatarea resurselor energetice din mediile extreme implică riscuri semnificative pentru ecosisteme, economii locale și comunități umane.

La mai bine de un deceniu și jumătate de la tragedie, efectele dezastrului Deepwater Horizon continuă să fie analizate de cercetători, autorități și organizații de mediu din întreaga lume.

Ce a fost Deepwater Horizon?

Deepwater Horizon a fost o platformă petrolieră offshore utilizată pentru forajul în ape adânci din Golful Mexic. Platforma opera într-o zonă bogată în resurse petroliere, la aproximativ 80 de kilometri de coasta statului Louisiana din S.U.A.. La momentul accidentului, aceasta era implicată în exploatarea zăcământului Macondo, unul dintre numeroasele proiecte energetice dezvoltate în regiune.

Exploatarea petrolului în ape adânci reprezintă o provocare tehnologică deosebită. Forajele se desfășoară la adâncimi de sute sau chiar mii de metri sub suprafața oceanului, unde presiunile ridicate și condițiile dificile fac ca orice eroare să poată avea consecințe dramatice.

Cum s-a produs accidentul Deepwater Horizon

În seara zilei de 20 aprilie 2010, o acumulare necontrolată de gaze naturale a urcat prin puțul de foraj și a ajuns pe platforma Deepwater Horizon. Sistemele de siguranță nu au reușit să oprească fluxul de hidrocarburi, iar gazele s-au aprins, provocând o explozie devastatoare urmată de un incendiu de proporții.

Accidentul Deepwater Horizon s-a soldat cu moartea a 11 muncitori și rănirea altor 17 persoane. După două zile de incendii intense, platforma s-a scufundat în apele Golfului Mexic. Însă adevărata amploare a dezastrului avea să devină evidentă abia ulterior, când petrolul a început să se scurgă necontrolat din puțul avariat aflat pe fundul oceanului.

Cea mai mare scurgere de petrol din istoria SUA

După scufundarea platformei, petrolul a continuat să se verse în ocean timp de 87 de zile. Specialiștii estimează că milioane de barili de petrol au fost eliberați în mediul marin, transformând Deepwater Horizon în cea mai mare scurgere de petrol offshore din istoria Statelor Unite și una dintre cele mai grave catastrofe petroliere la nivel mondial.

Petele de petrol s-au extins pe suprafețe vaste ale Golfului Mexic și au ajuns pe coastele mai multor state americane. Eforturile de limitare a dezastrului au inclus utilizarea barierelor plutitoare, operațiuni de colectare, arderea controlată a petrolului și aplicarea unor cantități uriașe de dispersanți chimici.

În ciuda acestor măsuri, o mare parte a poluării marine provocate de Deepwater Horizon a afectat ecosistemele înainte ca puțul să fie sigilat definitiv.

Impactul Deepwater Horizon asupra ecosistemelor marine

Impactul dezastrului asupra mediului a fost complex și de lungă durată. Petrolul nu a rămas doar la suprafața apei, ci a contaminat și ecosistemele de mare adâncime, afectând organisme care trăiesc la peste o mie de metri sub nivelul oceanului.

Zone întinse de habitat marin au fost expuse hidrocarburilor, iar efectele au fost observate atât în regiunile costiere, cât și în ecosistemele aflate la mare distanță de locul accidentului. Cercetările efectuate în anii următori au evidențiat modificări semnificative ale biodiversității și ale funcționării ecosistemelor marine.

Dezastrul Deepwater Horizon a demonstrat că impactul unei scurgeri de petrol poate depăși cu mult perioada imediat următoare accidentului, persistând ani sau chiar decenii.

Efectele asupra păsărilor, țestoaselor și mamiferelor marine

Printre cele mai afectate viețuitoare s-au numărat păsările marine, țestoasele și mamiferele marine. Petrolul care a acoperit suprafața apei a afectat penajul păsărilor, reducând capacitatea acestora de a-și menține temperatura corporală și de a zbura eficient.

Mamiferele marine, inclusiv diverse specii de delfini, au fost expuse hidrocarburilor prin contact direct și prin inhalarea compușilor toxici. În multe cazuri au fost observate afecțiuni respiratorii, probleme de reproducere și scăderea ratelor de supraviețuire.

Țestoasele marine au fost, de asemenea, afectate atât în zonele de hrănire, cât și în habitatele utilizate pentru reproducere. Pentru multe specii deja vulnerabile, impactul Deepwater Horizon a reprezentat o presiune suplimentară asupra populațiilor existente.

Efectele asupra lanțurilor trofice marine

Consecințele dezastrului Deepwater Horizon nu s-au limitat la organismele mari și vizibile. Hidrocarburile au influențat și microorganismele care formează baza lanțurilor trofice marine.

Planctonul, larvele de pești și alte organisme microscopice au fost expuse contaminării, iar modificările produse la acest nivel au avut efecte în cascadă asupra întregului ecosistem. Studiile au identificat inclusiv probleme de dezvoltare și anomalii fiziologice la anumite specii de pești expuse petrolului.

Aceste observații au evidențiat faptul că poluarea marină poate afecta funcționarea ecosistemelor pe termen lung, chiar și după ce urmele vizibile ale dezastrului dispar.

Consecințele economice ale dezastrului

Pe lângă impactul asupra mediului, dezastrul din Golful Mexic a generat pierderi economice semnificative. Comunitățile de coastă din regiunea Golfului depind într-o mare măsură de pescuit, turism și activități recreative asociate mediului marin.

În urma accidentului, numeroase zone de pescuit au fost închise temporar, iar industria turistică a înregistrat scăderi importante. Mulți locuitori ai regiunii au fost afectați direct de reducerea activităților economice și de incertitudinea privind recuperarea ecosistemelor.

Costurile totale asociate dezastrului Deepwater Horizon au inclus operațiunile de intervenție, despăgubirile, procesele judiciare și programele de restaurare ecologică desfășurate în anii care au urmat.

Ce lecții a lăsat în urmă Deepwater Horizon?

Investigațiile efectuate după accident au arătat că dezastrul Deepwater Horizon a fost rezultatul unei combinații de erori tehnice, decizii operaționale greșite și deficiențe în gestionarea riscurilor.

Ca urmare, autoritățile au introdus noi reglementări pentru exploatările petroliere offshore și au impus standarde mai stricte privind siguranța operațională. Industria energetică a fost nevoită să reevalueze procedurile de prevenire și răspuns la accidente majore.

Deepwater Horizon a devenit astfel un studiu de caz esențial pentru înțelegerea riscurilor asociate exploatării resurselor energetice în medii extreme.

Deepwater Horizon și viitorul exploatărilor offshore

În contextul actual, marcat de tranziția energetică și de preocupările privind schimbările climatice, cazul Deepwater Horizon continuă să fie relevant. Dezastrul a demonstrat că dezvoltarea economică trebuie însoțită de măsuri riguroase de protecție a mediului și de sisteme eficiente de gestionare a riscurilor.

Pe măsură ce exploatările offshore avansează către regiuni tot mai dificile, lecțiile învățate în urma accidentului Deepwater Horizon rămân fundamentale pentru prevenirea unor tragedii similare.

Sursa: Environment.co

The post Deepwater Horizon: cel mai grav dezastru petrolier din istoria Golfului Mexic appeared first on Info Natura.

Aerul urban este contaminat cu microplastice: ce au descoperit cercetătorii

Florin Mitrea — Mon, 25 May 2026 05:00:00 +0000

În ultimele decenii, poluarea cu plastic a fost asociată aproape exclusiv cu oceanele, râurile și depozitele de deșeuri. Imaginile cu insule plutitoare de gunoi și animale marine prinse în resturi plastice au devenit simboluri ale crizei ecologice globale. Totuși, cercetările recente sugerează că problema este mult mai profundă și mai apropiată de corpul uman decât s-a crezut inițial: plasticul nu se află doar în apă și sol, ci și în aerul pe care îl respirăm zilnic. Un nou studiu realizat în Germania arată că aproximativ 4% din particulele poluante urbane sunt formate din microplastice, iar cea mai mare parte provine din uzura anvelopelor.

Microplasticele – o poluare microscopică, dar omniprezentă

Microplasticele sunt fragmente de plastic cu dimensiuni mai mici de 5 milimetri, rezultate fie din degradarea obiectelor plastice mai mari, fie produse direct la scară microscopică pentru utilizări industriale și comerciale. În categoria și mai fină a nanoplasticelor intră particulele mai mici de un micrometru, invizibile chiar și pentru majoritatea instrumentelor optice convenționale.

Aceste particule sunt generate prin numeroase procese cotidiene: frecarea anvelopelor de asfalt, uzura textilelor sintetice, degradarea materialelor de construcție, praful urban sau fragmentarea ambalajelor. În mediul urban, traficul rutier reprezintă una dintre cele mai importante surse de microplastice atmosferice, deoarece anvelopele moderne conțin amestecuri complexe de polimeri sintetici care se desprind constant în timpul deplasării.

Deși dimensiunea lor este extrem de redusă, aceste particule pot rămâne suspendate în atmosferă perioade îndelungate și pot fi transportate pe distanțe foarte mari. Cercetătorii au detectat deja microplastice în regiunile arctice, pe vârfurile munților și chiar în zone considerate anterior aproape complet izolate de influența umană.

Studiul din Leipzig și descoperirea plasticului din aer

Studiul publicat în jurnalul Communications Earth & Environment a fost realizată de oamenii de știință de la Leipzig Institute for Tropospheric Research (TROPOS) și Carl von Ossietzky University Oldenburg. Echipa a analizat compoziția chimică a particulelor atmosferice din orașul Leipzig, folosind metode avansate de identificare a polimerilor.

Rezultatele au fost surprinzătoare: aproximativ 4% din masa totală a particulelor poluante urbane era alcătuită din microplastice. Mai mult, aproape două treimi dintre acestea proveneau din abraziunea anvelopelor. Cercetătorii estimează că un locuitor al unui oraș precum Leipzig inhalează zilnic aproximativ 2,1 micrograme de plastic.

Deși această cantitate poate părea mică, impactul biologic al particulelor microscopice nu depinde doar de masă, ci și de dimensiune, compoziție și capacitatea lor de a pătrunde adânc în sistemul respirator. Particulele ultrafine pot traversa barierele pulmonare și pot intra în circulația sanguină, unde pot interacționa cu diferite țesuturi și organe.

Cum afectează microplasticele sănătatea umană

Efectele inhalării microplasticelor reprezintă încă un domeniu emergent al medicinei și toxicologiei. Totuși, numeroase studii sugerează că expunerea cronică poate favoriza inflamațiile pulmonare, stresul oxidativ și tulburările cardiovasculare. Cercetătorii germani au asociat nivelurile estimate de inhalare cu o creștere de aproximativ 9% a riscului de mortalitate cardiovasculară și 13% a riscului de mortalitate prin cancer pulmonar.

Pericolul nu vine doar din materialul plastic propriu-zis. Microplasticele funcționează adesea ca „vehicule chimice”, transportând metale grele, hidrocarburi și aditivi toxici precum ftalații sau bisfenolul A. În atmosferă, ele pot absorbi și alte substanțe poluante, devenind particule complexe cu efecte biologice dificil de anticipat.

În plus, forma particulelor influențează comportamentul lor în aer și în organism. Fibrele microscopice, de exemplu, se depun mai lent decât particulele sferice și pot rămâne suspendate mult mai mult timp. Unele modele atmosferice sugerează că aceste fibre pot ajunge chiar în stratosferă.

Atmosfera – un nou rezervor global de plastic

Până recent, oceanele erau considerate principalul rezervor al microplasticelor. Însă cercetările recente indică faptul că atmosfera joacă un rol esențial în transportul și redistribuirea globală a acestor particule.

Modelele climatice arată că vânturile pot transporta microplasticele între continente și oceane, iar precipitațiile le pot readuce la suprafață sub forma unei „ploi de plastic”. Unele studii estimează că orașele moderne primesc anual zeci de tone de microplastic prin depunere atmosferică.

Mai mult, aerosolii marini produși de valurile oceanice pot reintroduce în atmosferă particulele plastice deja prezente în apă. Astfel, plasticul participă la un ciclu global comparabil cu cel al prafului mineral sau al carbonului atmosferic.

Legătura dintre microplastice și schimbările climatice

Impactul microplasticelor nu se limitează la sănătatea umană. Studii recente sugerează că aceste particule pot influența și clima planetei. În funcție de compoziție și culoare, ele pot absorbi sau reflecta radiația solară, modificând echilibrul energetic al atmosferei.

Unele simulări climatice indică faptul că efectul de încălzire produs de microplastic ar putea reprezenta aproximativ 16% din impactul generat de funinginea atmosferică, unul dintre cei mai importanți factori de încălzire globală după dioxidul de carbon.

Acest aspect transformă poluarea cu plastic dintr-o simplă problemă ecologică într-un fenomen cu implicații climatice globale. Practic, plasticul devine o componentă activă a sistemului atmosferic terestru.

De ce este dificilă monitorizarea acestei poluări

Una dintre cele mai mari provocări științifice este detectarea și cuantificarea exactă a microplasticelor atmosferice. Particulele sunt extrem de mici, variate ca formă și compoziție și pot fi confundate cu alte tipuri de aerosoli.

Metodele moderne de analiză folosesc spectroscopia, microscopia electronică și tehnici termice sofisticate pentru identificarea polimerilor. Totuși, standardizarea acestor metode este încă incompletă, ceea ce face dificilă compararea rezultatelor între diferite studii și regiuni geografice.

În plus, multe particule ultrafine rămân sub limita de detecție a tehnologiilor actuale. Aceasta înseamnă că nivelurile reale de expunere ar putea fi considerabil mai mari decât cele estimate în prezent.

O problemă invizibilă a civilizației moderne

Descoperirea microplasticelor în aerul urban schimbă fundamental modul în care este înțeleasă poluarea contemporană. Plasticul nu mai poate fi privit doar ca un deșeu vizibil acumulat în natură, ci ca o componentă invizibilă a atmosferei moderne, integrată în fiecare respirație.

Orașele devin astfel ecosisteme în care materialele sintetice circulă continuu între sol, apă și aer. Fiecare vehicul aflat în trafic, fiecare fibră textilă și fiecare obiect din plastic contribuie, într-o măsură microscopică, la această nouă formă de contaminare globală.

Pe măsură ce producția mondială de plastic continuă să crească, comunitatea științifică avertizează că monitorizarea microplasticelor atmosferice va deveni probabil o componentă esențială a politicilor viitoare privind calitatea aerului și sănătatea publică.

Sursa: SciTechDaily

The post Aerul urban este contaminat cu microplastice: ce au descoperit cercetătorii appeared first on Info Natura.