insecte – Info Natura

Ziua Mondială a Albinelor – 20 mai

Florin Mitrea — Wed, 20 May 2026 08:30:00 +0000

În fiecare an, la 20 mai, lumea celebrează Ziua Mondială a Albinelor, o inițiativă internațională menită să atragă atenția asupra rolului esențial pe care aceste insecte îl joacă în menținerea vieții pe Pământ. Data nu a fost aleasă întâmplător: ea marchează nașterea lui Anton Janša, considerat unul dintre fondatorii apiculturii moderne europene. Instituită oficial de Organizația Națiunilor Unite în anul 2017, această zi reprezintă mai mult decât o celebrare simbolică; ea este un apel global pentru protejarea unuia dintre cele mai importante grupuri de polenizatori din natură.

Deși sunt adesea asociate doar cu producția de miere, albinele reprezintă una dintre forțele fundamentale ale biodiversității planetare. Fără activitatea lor, numeroase ecosisteme s-ar destabiliza, iar agricultura mondială ar suferi pierderi dramatice.

Albinele și mecanismul invizibil al polenizării

Rolul principal al albinelor în natură este polenizarea. Acest proces biologic constă în transferul polenului de la partea masculină a unei flori la partea feminină, permițând reproducerea plantelor. În timp ce se deplasează din floare în floare pentru a colecta nectar și polen, albinele facilitează fertilizarea vegetală într-un mod extraordinar de eficient.

Aproximativ trei sferturi dintre culturile agricole destinate consumului uman depind, cel puțin parțial, de polenizatori. Fructe precum merele, cireșele, căpșunile și migdalele, dar și numeroase legume și plante oleaginoase, au nevoie de activitatea albinelor pentru a produce recolte abundente și sănătoase. În lipsa polenizării, multe dintre aceste plante ar avea producții reduse sau ar dispărea treptat din anumite regiuni.

Importanța acestui fenomen depășește însă agricultura. În ecosistemele naturale, albinele contribuie la reproducerea plantelor sălbatice care oferă hrană și adăpost pentru păsări, mamifere și alte insecte. Astfel, ele susțin întregi lanțuri trofice și mențin stabilitatea biologică a habitatelor.

O relație veche de milioane de ani

Relația dintre plantele cu flori și albine s-a dezvoltat pe parcursul a milioane de ani printr-un proces de coevoluție. Florile au dezvoltat culori, forme și mirosuri speciale pentru a atrage polenizatorii, iar albinele și-au perfecționat structurile corporale pentru colectarea polenului.

Corpul unei albine este acoperit de peri microscopici care rețin particulele de polen, transformând insecta într-un adevărat vehicul biologic al fertilității vegetale. Unele specii pot vizita mii de flori într-o singură zi, contribuind la regenerarea continuă a vegetației.

În plus, albinele demonstrează comportamente sociale extrem de complexe. Coloniile de Apis mellifera funcționează printr-o organizare impresionantă, în care fiecare individ îndeplinește un rol precis: regina depune ouă, lucrătoarele colectează hrană și întrețin stupul, iar trântorii contribuie la reproducere. Această organizare colectivă a fascinat cercetătorii timp de secole și continuă să fie studiată în domenii precum biologia comportamentală și inteligența colectivă.

Albinele ca indicatori ai sănătății mediului

Prezența sau dispariția albinelor oferă informații importante despre starea ecosistemelor. Din acest motiv, ele sunt considerate bioindicatori ai sănătății mediului. O populație sănătoasă de albine sugerează existența unor habitate bogate în diversitate florală și relativ puțin afectate de poluare.

În ultimele decenii, însă, numeroase studii au semnalat un declin alarmant al populațiilor de albine la nivel global. Printre principalele cauze se numără utilizarea pesticidelor, pierderea habitatelor naturale, agricultura intensivă, schimbările climatice și răspândirea paraziților sau bolilor.

Un fenomen deosebit de îngrijorător este așa-numitul „colaps al coloniilor”, situație în care albinele lucrătoare dispar brusc din stup, lăsând în urmă regina și puietul. Deși cauzele exacte nu sunt complet elucidate, cercetătorii consideră că stresul ecologic cumulativ joacă un rol central.

Reducerea populațiilor de albine nu reprezintă doar o problemă entomologică, ci una cu implicații economice și alimentare majore. Agricultura mondială depinde într-o măsură considerabilă de serviciile gratuite de polenizare oferite de aceste insecte. Fără ele, costurile producției alimentare ar crește considerabil, iar diversitatea alimentară s-ar reduce.

Rolurile albinelor în cadrul ecosistemelor

Schimbările climatice și viitorul polenizatorilor

Schimbările climatice afectează profund sincronizarea dintre plante și polenizatori. Temperaturile mai ridicate pot determina înflorirea timpurie a plantelor înainte ca albinele să devină active sezonier. Această lipsă de sincronizare perturbă relațiile ecologice construite de-a lungul evoluției.

De asemenea, fenomenele meteorologice extreme, secetele prelungite și modificările regimurilor de precipitații reduc disponibilitatea resurselor florale. În unele regiuni, valurile de căldură afectează direct fiziologia coloniilor și capacitatea acestora de a supraviețui.

Cercetările recente sugerează că anumite specii de albine sălbatice sunt chiar mai vulnerabile decât albinele domestice, deoarece depind de habitate foarte specifice. Pierderea biodiversității vegetale conduce astfel la un cerc vicios: mai puține plante înseamnă mai puțină hrană pentru polenizatori, iar mai puțini polenizatori înseamnă o reproducere vegetală mai slabă.

Cum pot fi protejate albinele

Protejarea albinelor necesită o abordare multidisciplinară care să combine știința, agricultura sustenabilă și educația publică. Reducerea utilizării pesticidelor toxice, conservarea pajiștilor naturale și plantarea speciilor melifere reprezintă măsuri esențiale.

În mediul urban, grădinile și spațiile verzi pot deveni refugii importante pentru polenizatori dacă includ plante bogate în nectar și evită substanțele chimice agresive. Chiar și acțiuni aparent mici, precum cultivarea lavandei, salcâmului sau florilor sălbatice, pot contribui la susținerea populațiilor locale de albine.

Apicultura responsabilă joacă, de asemenea, un rol important, atât prin conservarea coloniilor domestice, cât și prin creșterea conștientizării publice asupra importanței acestor insecte.

The post Ziua Mondială a Albinelor – 20 mai appeared first on Info Natura.

Poluarea aerului afectează furnicile: cum distruge ozonul comunicarea lor chimică

Florin Mitrea — Mon, 09 Mar 2026 05:00:00 +0000

În cadrul complex al interacţiunilor biologice, multe specii s-au adaptat de-a lungul a milioane de ani la semnale chimice fine, pe care le folosesc pentru comunicare, navigare şi organizare socială. Furnicile, insecte eusociale cu o organizare socială sofisticată, reprezintă un exemplu remarcabil al acestei adaptări. Ele trăiesc în colonii stabile, în care fiecare individ depinde de capacitatea de a recunoaşte şi de a coopera cu celelalte.

Însă, într-o lume în care activităţile umane au crescut nivelul poluării aerului, aceste sisteme rafinate de comunicare sunt supuse unei presiuni fără precedent. Un studiu recent realizat de cercetători de la Max Planck Institute for Chemical Ecology aruncă lumină asupra modului în care poluarea aerului, prin intermediul ozonului din atmosfera urbană, interferează cu mecanismele chimice fundamentale ale societăţii furnicilor şi provoacă schimbări dramatice de comportament.

Comunicarea chimică – piatra de temelie a societăţii furnicilor

Comunicarea între furnici se bazează în mare parte pe semnale chimice – molecule volatile sau non-volatile care transmit informaţii critice despre identitate, statut social, pericole şi resurse. O componentă esenţială a acestor semnale este reprezentată de hidrocarburile cuticulare, amestecuri complexe de alcani şi alchene care se găsesc pe suprafaţa corpului fiecărui individ. În acest context, alchenele funcţionează ca elemente specifice „semnăturii chimice” a coloniei, permiţând furnicilor să se recunoască.

În mod normal, în afara zonelor urbane puternic poluate, concentraţiile de ozon la nivelul solului rămân relativ scăzute – în jur de 10 părţi per miliard (ppb). În mediile urbane, însă, nivelurile pot varia între 30 şi 200 ppb, în special pe timp de vară, când poluarea fotoclimatică este mai accentuată.

Efectul ozonului asupra furnicilor

Echipa de cercetători a testat ipoteza conform căreia expunerea furnicilor la concentraţii ridicate de ozon poate modifica semnătura lor chimică, cu efecte directe asupra recunoaşterii nestematelor. În experimente controlate, furnicile din şase specii diferite au fost expuse la aer conţinând 100 ppb de ozon, nivel comparabil cu cel din oraşele poluate, timp de doar 20 de minute. Ulterior, indivizii expuşi au fost reintroduşi în colonii.

Rezultatele au fost semnificative: în toate cele şase specii, ozonul a degradat alchenele din hidrocarburile cuticulare. În cinci dintre aceste specii, degradarea a fost suficientă pentru a compromite recunoaşterea – furnicile native au reacţionat cu agresivitate faţă de indivizii expuşi, fără a mai recunoaşte acele semnale “familiale”.

Comentariile cercetătorilor relevă surprinderea lor: deşi alchenele sunt o componentă minoră în amestecul total, ele sunt extrem de importante pentru specificitatea semnalului chimic al coloniei, iar pierderea acestor componente declanşează reacţii comportamentale profunde.

De la recunoaştere la comportament social – efecte asupra integrităţii coloniei

Într-un alt set de experimente, colonii funcţionale de furnici şi larvele acestora au fost supuse aceluiaşi tip de aer poluat cu ozon. Acest tratament a dus nu doar la agresivitatea, ci şi la coruperea comportamentului de îngrijire a puilor. Larvele fie au fost neglijate, fie au murit, ceea ce sugerează că distrugerea „mirosului social” a avut consecinţe directe asupra sănătăţii şi continuităţii sociale a coloniei.

Aceste observaţii indică faptul că poluarea poate afecta nu doar indivizii, ci şi dinamica şi funcţionarea întregului sistem social al furnicilor. Dat fiind rolul lor ecologic – furnicile contribuie semnificativ la aerarea solului, dispersia seminţelor şi reciclarea nutrienţilor –, astfel de perturbări comportamentale pot avea efecte de anvergură asupra ecosistemelor terestre.

Se estimează că există circa 30.000 de specii de furnici la nivel mondial, iar masa totală a acestor insecte este comparabilă cu cea a tuturor păsărilor şi mamiferelor la un loc.

Contextul mai larg: insectele şi declinul biodiversităţii

În ultimii ani, comunitatea ştiinţifică a atras atenţia asupra declinului populaţiilor de insecte la nivel global, un fenomen denumit uneori „apocalipsa insectelor”. Această tendinţă este adesea legată de factori precum pesticidele, schimbările climatice şi pierderea habitatului. Studiul actual oferă o dimensiune mai puţin explorată: faptul că poluanţii oxidativi, precum ozonul, pot perturba interacţiunile chimice subtile între organisme, de la relaţiile polenizator-plantă până la semnalele sociale ale insectelor.

Astfel, interferenţa poluării aerului nu se limitează la efecte fizice directe asupra sănătăţii organismelor individuale (cum se întâmplă în cazul oamenilor sau al altor animale), ci poate afecta şi reţelele de comunicare care stau la baza structurii sociale şi a strategiilor de supravieţuire ale unor specii.

Pe termen scurt, poluarea cu ozon poate genera comportamente agresive între furnici şi poate perturba îngrijirea puilor, compromiţând coeziunea socială. Pe termen lung, astfel de perturbări ar putea amplifica declinul insectelor, cu efecte în cascadă în reţelele trofice şi în funcţionarea ecosistemelor.

Studiul subliniază importanţa examinării efectelor poluării aerului dincolo de sănătatea umană, pentru a include impactul asupra speciilor non-umane care depind de mecanisme chimice fine pentru comunicare şi organizare socială. Într-o lume în care poluanţii atmosferici rămân o provocare majoră, înţelegerea acestor efecte subtile, dar profunde, devine esenţială pentru protejarea biodiversităţii şi a funcţionării ecosistemelor.

Sursa: Science Alert

The post Poluarea aerului afectează furnicile: cum distruge ozonul comunicarea lor chimică appeared first on Info Natura.

Insectele sociale: arhitecții invizibili ai lumii vii

Florin Mitrea — Sat, 17 Jan 2026 05:00:00 +0000

În vastul mozaic al biodiversității terestre, insectele ocupă un loc dominant nu doar prin numărul impresionant de specii, ci și prin complexitatea comportamentală pe care unele dintre ele au atins-o. Dintre acestea, insectele sociale reprezintă una dintre cele mai sofisticate forme de organizare biologică întâlnite în natură. Trăind în colonii bine structurate, cu diviziune strictă a muncii și sisteme avansate de comunicare, aceste insecte funcționează ca adevărate „superorganisme”, în care individul este subordonat colectivității.

De la furnicile care modelează solul și până la albinele care susțin polenizarea ecosistemelor globale, insectele sociale joacă un rol esențial în stabilitatea și funcționarea biosferei. Studiul lor oferă perspective valoroase nu doar asupra evoluției comportamentului social, ci și asupra principiilor cooperării, eficienței și adaptării.

Ce înseamnă „social” în lumea insectelor?

Nu toate insectele care trăiesc în grupuri sunt considerate sociale în sens biologic strict. Eusocialitatea, forma cea mai avansată de organizare socială, este definită prin trei criterii fundamentale:

Diviziunea reproductivă a muncii, în care doar un număr restrâns de indivizi (de obicei regina și masculii) se reproduc, în timp ce restul coloniei este steril sau aproape steril;
Cooperarea în creșterea descendenților, inclusiv îngrijirea larvelor de către indivizi care nu sunt părinții direcți;
Suprapunerea generațiilor, astfel încât indivizi din generații diferite coexistă și colaborează în aceeași colonie.

Insectele care îndeplinesc aceste criterii sunt considerate cu adevărat sociale, iar printre ele se numără furnicile, albinele, viespile sociale și termitele.

Furnicile: inginerii solului și maeștrii cooperării

Furnicile (familia Formicidae) sunt probabil cele mai cunoscute insecte sociale, atât prin omniprezența lor, cât și prin diversitatea impresionantă a strategiilor de viață. Cu peste 14.000 de specii descrise, furnicile pot fi întâlnite în aproape toate ecosistemele terestre, de la deșerturi la păduri tropicale.

Coloniile de furnici sunt organizate în caste distincte: regina, responsabilă de reproducere; lucrătoarele, care se ocupă de hrănire, apărare și întreținerea cuibului; și, în unele specii, soldații, specializați în apărare. Comunicarea se realizează predominant prin feromoni, substanțe chimice care transmit informații despre hrană, pericol sau statut social.

Din punct de vedere ecologic, furnicile sunt adevărați ingineri ai ecosistemelor. Ele aerisesc solul, dispersează semințe și reglează populațiile altor nevertebrate, influențând structura comunităților biologice.

Albinele: societăți ale preciziei și ale comunicării simbolice

Albinele sociale, în special albina meliferă (Apis mellifera), reprezintă un exemplu clasic de organizare eusocială extrem de eficientă. O colonie tipică este formată dintr-o regină, câteva sute de trântori și zeci de mii de lucrătoare.

Ceea ce diferențiază albinele de multe alte insecte sociale este complexitatea sistemului lor de comunicare. Celebrul „dans legănat” descris de Karl von Frisch permite lucrătoarelor să transmită informații precise despre direcția și distanța surselor de nectar față de stup. Acest limbaj simbolic este unic în lumea nevertebratelor.

Rolul ecologic al albinelor este fundamental: ele sunt principalii agenți de polenizare pentru numeroase plante sălbatice și cultivate. Fără ele, multe ecosisteme și sisteme agricole ar intra în colaps, fapt care subliniază vulnerabilitatea societăților umane la declinul insectelor sociale.

Viespile sociale: flexibilitate și agresivitate adaptativă

Viespile sociale, aparținând în principal familiei Vespidae, oferă un model diferit de societate insectelor eusociale. Spre deosebire de albine, multe viespi își construiesc colonii anuale, care se dezvoltă primăvara și se destramă odată cu venirea iernii.

Coloniile sunt conduse de o regină fondatoare, iar lucrătoarele îndeplinesc sarcini variate, de la construcția cuibului până la vânătoarea altor insecte. Viespile sunt prădători eficienți și contribuie la controlul biologic al populațiilor de insecte dăunătoare.

Comportamentul lor defensiv, adesea perceput negativ de oameni, este în realitate o adaptare la protejarea resurselor coloniei. Studiul viespilor sociale a oferit informații importante despre plasticitatea comportamentală și evoluția ierarhiilor sociale.

Termitele: societăți subterane și simbioză evolutivă

Deși adesea confundate cu furnicile, termitele aparțin unui grup evolutiv distinct (Blattodea) și au dezvoltat una dintre cele mai vechi forme de eusocialitate cunoscute, veche de peste 150 de milioane de ani.

Coloniile de termite pot ajunge la milioane de indivizi și sunt organizate în caste rigide: regele și regina, lucrătorii și soldații. Regina termitelor este remarcabilă prin longevitatea și capacitatea sa reproductivă, putând trăi zeci de ani.

Un aspect definitoriu al biologiei termitelor este simbioza cu microorganismele din intestin, care le permit să digere celuloza din lemn. Prin această activitate, termitele joacă un rol crucial în reciclarea materiei organice și în circuitul carbonului la scară globală.

Evoluția insectelor sociale: de la individ la superorganism

Evoluția eusocialității reprezintă una dintre marile enigme ale biologiei evolutive. Cum a fost posibil ca indivizi capabili de reproducere să renunțe la acest avantaj în favoarea coloniei? O explicație centrală este selecția de rudenie, conform căreia indivizii pot transmite indirect genele proprii ajutând rudele apropiate să se reproducă.

În timp, selecția naturală a favorizat trăsături care optimizează funcționarea coloniei ca întreg, ducând la apariția conceptului de superorganism, în care colonia este unitatea reală de selecție, nu individul.

The post Insectele sociale: arhitecții invizibili ai lumii vii appeared first on Info Natura.

Camuflaj sau culori de avertizare – care este mai eficient?

Florin Mitrea — Tue, 07 Oct 2025 09:00:00 +0000

Animalele care sunt vânate se pot folosi de culoarea corpului pentru a se ascunde de prădători sau pentru a-i induce pe aceștia în eroare. Noile cercetări sugerează că eficacitatea acestui camuflaj ar putea depinde parțial de intensitatea presiunii exercitate de prădătorii locali.

Un studiu global care compară colorația defensivă la insecte arată că atât culorile de camuflaj, cât și cele de avertizare excelează în anumite condiții de mediu. Au fost identificați factori fundamentali care ar putea determina evoluția ambelor strategii la nivel mondial.

„Acesta este cel mai cuprinzător studiu experimental despre eficiența semnalelor de avertizare pe care l-am văzut vreodată”, spune David Kikuchi, biolob evoluționist la Universitatea de Stat din Oregon, Statele Unite. „El dezvăluie tipare care au fost imaginate anterior, însă nu au fost verificate niciodată.”

De la gândaci până la broaște, animalele utilizează fie camuflajul, fie culorile țipătoare pentru a semnaliza în exterior un pericol toxic și a nu fi mâncate. Acestea sunt de departe cele mai comune strategii pe care animalele le folosesc pentru a se apăra de prădători.

Cercetătorii au desfășurat experimente în 21 de regiuni împădurite de pe șase continente, din zonele polare ale Finlandei și Canadei până în pădurile calde din Kenya, Australia și Brazilia. Experimentele au avut loc în perioada 2020-2022, unde au amplasat peste 15.000 de machete de hârtie ce imitau moliile sau fluturii.

Unele dintre aceste machete erau colorate cu dungi de avertizare negre și portocalii – o paletă de culori tipică pentru molii -, în timp ce altele prezentau un tipar strălucitor cu negru și turcoaz. Un al treilea set de machete aveau un camuflaj asemănător scoarței copacilor.

Apoi cercetătorii au atașat viermi de făină acestor molii false ca momeală pentru păsările locale, apoi l-au așezat în pădure, înregistrând câți viermi de făină au mâncat păsările pe o perioadă de opt zile. Oamenii de știință au colectat, de asemenea, date despre nivelurile de lumină din pădure, împreună cu populațiile de insecte prădătoare și pradă, prin intermediul unor studii privind păsările și fluturii.

Echipa a descoperit că niciuna dintre metodele de apărare nu a funcționat cel mai bine în mod universal. Mai degrabă, protecția relativă a moliilor false depindea de factori locali. De exemplu, culorile de avertizare erau mai eficiente în locurile cu puțini prădători. Acest fapt susține teoria conform căreia, atunci când competiția dintre prădători aceste acerbă, aceștia vânează orice pot prinde. În acest caz, culorile țipătoare atrag prădătorii și nu mai funcționează ca semnale de avertizare.

Nivelurile de lumină au avut un impact redus asupra eficacității semnalelor de avertizare, deși camuflajul nu a funcționat la fel de bine în condiții de lumină scăzută.

Dacă habitatul prezintă schimbări majore ale nivelului de lumină din cauza unor lucruri precum exploatarea forestieră, acest lucru ar putea avea un impact foarte mare asupra comunității de prăzi, ceea ce ar putea diminua eficacitatea camuflajului și ar putea duce la consumul mai multor insecte.

Constatările ar putea însemna că, pe parcursul evoluției, colorarea de camuflaj ar putea apărea și dispărea mai ușor, comparativ cu semnalele de avertizare mai reziliente.

Exemple de camuflaj în lumea animalelor

Există numeroase animale care folosesc culorile de camuflaj pentru a se apăra de prădători. Câteva exemple sunt:

Cameleonul – își poate schimba culoarea pielii pentru a se confunda cu mediul înconjurător, atât pentru apărare, cât și pentru comunicare.
Fluturele-frunză (Kallima inachus) – aripile sale seamănă cu o frunză uscată, făcându-l greu de observat în pădure.
Bufnița – penele sale au nuanțe asemănătoare scoarței de copac, ajutând-o să rămână nedetectată în timpul zilei.
Peștele plat (sole sau cambulă) – se ascunde pe fundul mării, schimbându-și culoarea pentru a imita nisipul sau pietrișul.
Tigrul – dungile portocalii și negre îi ascund silueta în iarba înaltă, făcându-l greu de zărit de pradă.
Insecta-băț (Phasmatodea) – corpul ei seamănă cu o crenguță, astfel încât devine aproape invizibilă printre ramuri.

Sursa: Science News

The post Camuflaj sau culori de avertizare – care este mai eficient? appeared first on Info Natura.

Afidele, dăunători importanți în agricultură și horticultură

Florin Mitrea — Fri, 12 Sep 2025 05:00:00 +0000

Afidele, cunoscute popular sub denumirea de păduchi de frunză, reprezintă un grup de insecte fitofage din familia Aphididae, caracterizate prin dimensiuni reduse, corp moale și un aparat bucal adaptat pentru înțepat și supt.

Aceste insecte sunt printre cei mai răspândiți și importanți dăunători agricoli și horticoli la nivel global, având un impact semnificativ asupra sănătății plantelor și asupra producției agricole. Capacitatea lor de reproducere rapidă, diversitatea biologică și adaptabilitatea la diferite medii fac din afide un subiect major de interes pentru botanică, agronomie și protecția plantelor.

Morfologie și particularități biologice

Afidele au un corp de dimensiuni mici (1–5 mm), variind în culori de la verde, galben și negru până la roșcat. Ele prezintă un aparat bucal de tip stiliform, cu ajutorul căruia perforează țesuturile vegetale și sug seva floemului. Majoritatea speciilor posedă două cornicule situate pe abdomen, prin care secretă substanțe defensive.

Un aspect remarcabil al biologiei afidelor este modul lor de reproducere. În condiții favorabile, acestea se înmulțesc prin partenogeneză vivipară, adică femelele nasc direct larve vii, fără fecundație, asigurând o creștere rapidă a populației.

În sezonul rece sau în condiții nefavorabile, are loc reproducerea sexuată, cu depunerea de ouă rezistente la iernare. Capacitatea de a alterna între reproducerea asexuată și cea sexuată, precum și posibilitatea migrației între gazde primare și secundare, le conferă o adaptabilitate ridicată.

Mod de hrănire și efecte directe asupra plantelor

Afidele se hrănesc cu seva plantelor, pe care o extrag din vasele conducătoare. Acest mod de alimentație produce o serie de efecte directe asupra plantelor:

Slăbirea fiziologică a gazdei – consumul de sevă reduce resursele nutritive disponibile, încetinind creșterea și dezvoltarea plantelor.
Deformarea țesuturilor – secrețiile salivare injectate în plantă pot provoca ondularea frunzelor, stagnarea lăstarilor și deformări florale.
Scăderea productivității – plantele infestate prezintă frunze îngălbenite, fructe mici sau de calitate inferioară, ceea ce afectează direct randamentul agricol.

Aceste efecte sunt mai pronunțate în culturile agricole intensive, unde densitatea plantelor favorizează răspândirea rapidă a populațiilor de afide.

Rolul afidelor ca vectori ai bolilor

Unul dintre cele mai grave aspecte ale prezenței afidelor este rolul lor de vectori ai virusurilor vegetale. Prin hrănirea repetată pe diferite plante, afidele pot transmite numeroase viroze care afectează culturile agricole. De exemplu:

Virusul mozaicului castraveților (CMV), transmis de Myzus persicae;
Virusul Y al cartofului (PVY), care afectează grav producția de cartof;
Virusul mozaicului pepenelui galben (WMV), periculos pentru culturile de cucurbitacee.

Transmiterea virală poate fi non-persistentă, când virusul este transportat doar pentru o perioadă scurtă pe stilet, sau persistentă, când virusul se multiplică în corpul insectei și este transmis pe termen lung. În multe cazuri, pagubele produse prin transmiterea de viroze sunt mai mari decât cele determinate de consumul direct de sevă.

Mierea de afide și fumagina

Pe lângă efectele directe și indirecte, afidele produc și un exces de excremente zaharoase, cunoscute sub numele de rouă de miere. Această substanță lipicioasă se depune pe frunze, tulpini și fructe, determinând mai multe consecințe:

atragerea furnicilor, care protejează coloniile de afide împotriva prădătorilor;
apariția fumaginei, o ciupercă ce se dezvoltă pe suprafața mierii de afide, perturbând fotosinteza și aspectul estetic al plantelor.

Acest fenomen este deosebit de vizibil la pomii fructiferi și plantele ornamentale, unde fumagina poate compromite valoarea comercială a producției.

Impact economic și ecologic

Pagubele produse de afide se resimt atât în agricultură, cât și în horticultură. Culturile de cartof, sfeclă, legume și pomi fructiferi sunt printre cele mai vulnerabile. Costurile asociate cu pierderile de producție și cu aplicarea tratamentelor fitosanitare sunt considerabile.

Din punct de vedere ecologic, afidele fac parte din lanțurile trofice, fiind hrană pentru numeroși prădători naturali, cum ar fi buburuzele (Coccinellidae), larvele de sirfide sau viespile parazite. Astfel, deși sunt considerate dăunători majori, ele reprezintă și o verigă importantă în echilibrul ecosistemelor.

Metode de control și gestionare

Controlul populațiilor de afide se realizează printr-o combinație de metode:

Control biologic – folosirea prădătorilor naturali (buburuze, crisopide), paraziți (Aphidiinae) și ciuperci entomopatogene.
Control chimic – aplicarea de insecticide sistemice sau de contact. Totuși, utilizarea excesivă poate duce la apariția rezistenței și la dezechilibre ecologice.
Control la nivel de cultură – rotația culturilor, eliminarea buruienilor gazdă și plantarea de soiuri rezistente.
Tehnologii moderne – utilizarea feromonilor, extractelor vegetale și biopesticidelor pentru a reduce impactul asupra mediului.

Strategia optimă presupune adoptarea managementului integrat al dăunătorilor, care combină aceste metode într-o manieră sustenabilă și prietenoasă cu mediul.

The post Afidele, dăunători importanți în agricultură și horticultură appeared first on Info Natura.

O proteină extrasă de la insecte blochează infecțiile bacteriene

Florin Mitrea — Sun, 29 Jun 2025 05:00:00 +0000

O proteină care le dă puricilor puterea de a se sări a fost utilizată pentru a elimina celulele bacteriene, rezultatele analizelor de laborator demonstrând potențialul materialului de a preveni infecțiile bacteriene de la nivelul implanturilor medicale.

Studiul condus de cercetătorii de la Universitatea RMIT din Australia reprezintă prima utilizare raportată a acoperirilor (coating) antibacteriene fabricate din proteine ce imită rezilina (o proteină elastomerică de la insecte și alte artropode) pentru a bloca complet atașarea bacteriilor la o suprafață.

Autoarea principală a studiului, prof. Namita Roy Choudhury, declară că descoperirea este un pas esențial către obiectivul cercetătorilor de a crea suprafețe inteligente care împiedică creșterea bacteriilor periculoase, în special a celor rezistente la antibiotice, precum MRSA, pe implanturile medicale.

Bacteriile se găsesc adesea pe implanturi după intervenții chirurgicale, în ciuda sterilizării și a controlului infecțiilor. Ele pot duce la infecții care necesită antibiotice, dar odată cu creșterea frecvenței rezistenței la antibiotice, sunt necesare noi măsuri preventive.

Prin urmare, cercetătorii au proiectat noua suprafață pentru a preveni complet atașarea inițială a bacteriilor și formarea biofilmului, reducând astfel ratele de infecție. Aplicațiile potențiale ar putea include acoperiri prin pulverizare pentru instrumente chirurgicale, implanturi medicale, catetere și pansamente pentru răni.

Rezilina vine în ajutor

Rezilina, o proteină întâlnită la insecte, este cunoscută pentru elasticitatea sa remarcabilă – permite puricilor să sară de peste o sută de ori înălțimea lor -, dar este, de asemenea, extrem de rezistentă și biocompatibilă.

Aceste proprietăți excepționale și natura netoxică fac ca rezilina și proteinele care o imită să fie ideale pentru multe aplicații ce necesită materiale și acoperiri flexibile și durabile. Astfel de aplicații variază de la ingineria tisulară și administrarea de medicamente, până la electronica flexibilă și echipamentele sportive.

Echipa de cercetători a creat mai multe metode de acoperire cu forme modificate de rezilină, apoi a testat interacțiunile acestora cu bacteria E. coli și celulele pielii umane, în condiții de laborator.

Studiul a arătat cum proteinele modificate sub formă de nanopicături, cunoscute sub numele de coacervate, au fost 100% eficiente în respingerea bacteriilor, integrându-se în același timp bine cu celulele umane sănătoase, o parte esențială a succesului implanturilor medicale.

„Odată ce intră în contact, învelișul interacționează prin forțe electrostatice cu membranele celulare bacteriene încărcate negativ, perturbându-le integritatea și ducând la scurgerea conținutului celular și, în cele din urmă, la moartea celulelor”, spun autorii studiului.

Acoperirile pe bază de rezilină nu numai că au demonstrat o eficacitate de 100% în împiedicarea bacteriilor să se atașeze de suprafață, dar au oferit și mai multe avantaje în comparație cu abordările tradiționale. Spre deosebire de antibiotice, care pot duce la rezistență, perturbarea mecanică cauzată de acoperirile pe bază de rezilină poate împiedica bacteriile să stabilească mecanisme de rezistență.

Între timp, originea naturală și biocompatibilitatea rezilinei reduc riscul de reacții adverse în țesuturile umane și, având la bază o structură proteică, o fac mai ecologică decât alternativele bazate pe nanoparticule de argint.

Sursa: Science Daily

The post O proteină extrasă de la insecte blochează infecțiile bacteriene appeared first on Info Natura.

Ce anume face ca licuricii să strălucească?

Florin Mitrea — Thu, 19 Jun 2025 05:00:00 +0000

Dacă ne aflăm într-o grădină, într-un parc, într-o pădure sau pe o pajiște în timpul verii, s-ar putea să vedem zone luminându-se seara. Această strălucire magică din aer este opera licuricilor, adică acele insecte care strălucesc în întuneric. Dar cum produc lumină aceste insecte admirate de copii? Este vorba despre o reacție chimică numită bioluminescență, iar licuricii ar putea fi cel mai bun exemplu al acestui fenomen.

Potrivit definiției, bioluminescența este un tip de chemiluminescență ce apare în organismele vii. La licurici, acest fenomen este rezultatul combinării oxigenului cu adenozin trifosfatul, calciul și luciferina – aceaste din urmă fiind compusul care produce de fapt lumina.

Luciferina este produsul secundar ale enzimei denumite luciferază, atunci când aceasta se combină cu oxigenul, iar modul de aranjare a compusului chimic determină culoarea luminii emise, care este galbenă în cazul acestor insecte nocturne (licuricii).

Această lumină rece emisă de licurici este diferită de lumina produsă de un bec, care generează mult mai multă căldură (radiație termică). Dacă bioluminescența ar produce căldură în acest fel, insectele nu ar supraviețui.

Un aspect interesant al animalelor care produc lumină este faptul că unele dintre ele, așa cum sunt licuricii, pot controla această lumină și o pot utiliza ca o modalitate de comunicare. Prin controlarea cantității de oxigen care ajunge la luciferază, insecta poate porni sau stopa reacția chimică. Probabil că, inițial, aceasta era o adaptare pentru alungarea prădătorilor, dar acum ea este utilizată predominant pentru împerechere.

Fiecare specie de licurici are propriul său semnal luminos, care poate ajuta la diferențierea mascurilor de femele. În general, masculii zboară la înălțimi și intervale de timp specifice din noapte, iar semnalele lor luminoase au o frecvență unică pentru specia lor. Între timp, femelele observă spectacolul de pe sol sau de pe vegetația din vecinătate, emițând semnale luminoase specifice pentru a atrage masculii. Femelele și masculii care se atrag reciproc ajung apoi să se împerecheze.

Unele specii de licurici emit semnale luminoase timp de mai multe ore, iar altele doar 20 de minute. Există indivizi ale căror semnale luminoase sunt emise sincronizat, iar alții pot utiliza reacția chimică pentru a comunica între ei în alte scopuri. În plus, nu toți licuricii utilizează lumina pentru a comunica; acești licurici diurni folosesc feromoni pentru a-și căuta partenerii.

Sursa: Sciencing

The post Ce anume face ca licuricii să strălucească? appeared first on Info Natura.

Ploșnițele par să aibă o rezistență genetică la pesticide

Florin Mitrea — Sat, 10 May 2025 05:00:00 +0000

O mutație care ajută insectele să supraviețuiască tratamentelor chimice a fost descoperită în cel mai rău loc posibil: la ploșnițele obișnuite.

La bine sau la rău, omenirea a avut aceste insecte enervante sub control în urma revoluției chimice de după cel de Al Doilea Război Mondial, în special odată cu inventarea faimosului insecticid DDT, acum pe bună dreptate interzis. Însă odată cu noul mileniu, ploșnițele au reînceput să se strecoare în viața noastră și să călătorească în întreaga lume. Iar unele dintre ele par să poată supraviețui chiar și celor mai letale toxine utilizate la dezinsecție.

Entomologii de la Universitatea de Stat din Virginia și Institutul Politehnic din Virginia au reușit să afle motivul acestei rezistențe. Există două specii de ploșnițe, dintre care mai răspândită este Cimex lectularis. Cercetătorii au reușit să colecteze mostre de la 134 de populații unice ale acestor insecte din Statele Unite și Canada.

Populațiile de ploșnițe sunt, de obicei, destul de consangvinizate și nu prezintă o diversitate genetică prea ridicată. De aceea a fost nevoie de doar câte un exemplar din fiecare populație pentru realizarea analizei genetice. La două dintre insectele analizate a fost descoperită o mutație punctiformă care substituie un aminoacid din căile chimice asociate cu sistemul nervos.

Cunoscută sub denumirea de mutația A302S a genei Rdl, la gândacii de bucătărie și alte insecte aceasta este asociată cu rezistența la dieldrin – un insecticid dezvoltat în anii 1940 ca înlocuitor al DDT-ului. S-a dovedit că acest insecticid nu este o alternativă prea bună la DDT, deoarece persistă în mediu, se acumulează în lanțul trofic și cauzează probleme de sănătate. De aceea dieldrinul a fost interzis și el în anii 1980 și 1990.

Însă dieldrinul are o compoziție foarte similară cu un alt insecticid – fipronilul, arma noastră preferată în prezent împotriva puricilor și gândacilor de casă. În general, fipronilul este considerat o opțiune mai acceptabilă datorită perioadei de înjumătățire mai scurte (deși poate afecta coloniile de albine și păsările). În laborator, s-a dovedit a fi eficient împotriva ploșnițelor, deși nu este comercializat cu acest scop.

Gândacii de bucătărie care suferă mutația genei Rdl și capătă astfel rezistență la dieldrin devin insensibili și la fipronil. Cercetătorii au descoperit că același lucru se întâmplă acum și în cazul ploșnițelor, adică și acestea devin rezistente. Deocamdată nu se cunoaște dacă rezistența a apărut recent sau dacă datează de pe vremea inventării fipronilului, deoarece nu se știe cu exactitate când a apărut mutația pentru prima dată.

Ploșnițele au avut timp suficient de expunere la ciclodiene precum dieldrinul înainte ca acesta să fie interzis în anii 1990, iar fipronilul continuă să fie utilizat ca tratament împotriva puricilor la animalele de companie.

Sursa: Science Alert

The post Ploșnițele par să aibă o rezistență genetică la pesticide appeared first on Info Natura.

Țânțarii se pot adapta la un mediu mai călduros

Florin Mitrea — Fri, 25 Apr 2025 05:00:00 +0000

Țânțarii sunt animale cu „sânge rece” care necesită un anumit interval de temperatură pentru a supraviețui, a se dezvolta și a se reproduce. În condițiile încălzirii planetei din cauza schimbărilor climatice induse de om, unii cercetători consideră că creșterea temperaturilor ar putea împinge insectele spre regiuni mai răcoroase, reducându-le populațiile din zona tropicelor. Dar dacă țânțarii se pot adapta la aceste noi condiții?

Într-adevăr, o echipă de cercetători de la Universitatea Berkeley din California, Statele Unite, a descoperit că țânțarii au potențialul de a evolua și de a se adapta la temperaturile mai ridicate, ținând astfel ritmul încălzirii globale. Drept urmare, înțelegerea modului de adaptare a țânțarilor la căldură este esențială pentru predicția distribuției lor pe o planetă mai caldă. La rândul lor, aceste predicții sunt necesare oamenilor de știință pentru înțelege modul în care încălzirea afectează harta globală a bolilor transmise de țânțari, cum sunt febra dengue, malaria și febra Zika.

În cadrul experimentelor lor, cercetătorii au utilizat țânțarul Aedes sierrensis, un dăunător răspândit în America de Nord, care răspândește viermii inimii la câini. Ei au colectat larve ale țânțarilor din California și au lăsat insectele să se reproducă în laborator timp de două generații.

Pentru cea de a treia generație, cercetătorii au intensificat căldura. Unele larve au fost expuse la 30 de grade Celsius, temperatura maximă la care au putut supraviețui pentru o perioadă mai lungă, în timp ce alte larve (grupul de control) au fost menținute la temperatura lor naturală, de 22 de grade Celsius. Țânțarii expuși la căldură au avut rate de supraviețuire semnificativ mai reduse comparativ cu grupul de control.

Apoi insectele care o provenit din larvele expuse la căldură au fost introduse într-o fiolă și imersate în apă caldă pentru a observa cât de repede sunt afectate funcțiile lor motorii. Comparative cu grupul de control, țânțarii expuși la căldură sub formă de larve au arătat deficite motorii mai rapid, ceea ce sugerează o toleranță la căldură mai redusă. Acest răspuns este oarecum contraintuitiv, deoarece ne-am aștepta ca din larvele expuse la căldură să rezulte țânțari mai rezistenți la căldură.

Studiile anterioare au arătat că dezvoltarea în condiții de temperatură crescută duce la animale cu dimensiuni mai mici ale corpului. În concordanță cu acest lucru, țânțarii care s-au confruntat cu temperaturi ridicate atunci când erau în stadiul de larvă erau semnificativ mai mici decât cei din grupul de control.

Cercetătorii au investigat apoi modificările genetice asociate cu toleranța prelungită și acută la căldură. Ei au secvențiat ADN-ul tuturor țânțarilor care au devenit adulți și l-au comparat cu genomul unui țânțar de control. Au fost identificate mai mult de 500.000 de mutații punctuale la nivelul nucleotidelor, inclusiv ale genelor asociate cu toleranța la căldură.

Aceste mutații erau grupate în anumite regiuni ale genomului, indicând existența unor modificări structurale în aceste zone. Modificările structurale, inclusiv inversarea cromozomilor, în care o porțiune a cromozomului se rupe și se reatașează cu o orientare inversată, sunt asociate cu adaptările la căldură ale țânțarilor.

În cele din urmă, cercetătorii au estimat rata maximă la care toleranța termică ar putea evolua și au comparat-o cu ratele de încălzire estimate pentru perioada de primăvară (perioada de activitate a larvelor). S-a constatat că ratele de adaptare estimate depășesc ratele de încălzire.

Rezultatele sugerează că regiunile mai calde nu vor înregistra un declin al populațiilor de țânțari odată cu creșterea temperaturilor.

Sursa: The Scientist

The post Țânțarii se pot adapta la un mediu mai călduros appeared first on Info Natura.

De ce muștele sunt atrase de corpul uman?

Florin Mitrea — Wed, 19 Feb 2025 06:00:00 +0000

Nu este nimic mai iritant decât bâzâitul unei muște în jurul capului nostru. Aceste insecte mici au capacitatea de a urmări oamenii și de a evita cu agilitatea încercările noastre de a le alunga. Dar care este motivul pentru care muștele roiesc în jurul nostru?

Experții spun că motivul depinde de specia de insecte. Unele dintre ele sunt interesate de noi deoarece suntem mamifere și avem sânge cald cu care să se hrănească. Este cazul țânțarilor și al altor insecte care sunt atrase de dioxidul de carbon pe care îl expirăm.

Corpurile noastre sunt ușor de identificat de către muște deoarece eliberează mereu mirosuri care atrag insectele, cum sunt cele asociate cu dioxidul de carbon, acidul lactic și acidul carboxilic. Însă aceste mirosuri depind de la o persoană la alta, în funcție de moștenirea genetică, de dietă și de activitatea desfășurată.

În timp ce muștele parazite caută să ne sugă sângele, muștele de casă (Musca domestica) sunt mai mult interesate de nutrientele de pe pielea noastră. Pielea este acoperită cu materii cu care insectele se pot hrăni, cum sunt carbohidrații, proteinele și uleiurile din transpirație.

Însă muștele nu se bazează doar pe transpirația noastră pentru a supraviețui, deoarece nutrienții din aceasta sunt foarte diluați. Deci este posibil ca ele să ne lingă transpirația doar pentru a-și reface rezervele de săruri.

Muștele se hrănesc cu alimentele noastre atunci când vor o masă mai consistentă. Multe specii, inclusiv musca de casă, preferă materia în descompunere și se hrănesc cu câte puțin din orice. Muștele își lichefiază hrana cu ajutorul unor enzime pe care le secretă, apoi o aspiră prin proboscide (structuri de forma unui pai).

Sistemele de detectare a potențialelor surse de hrană variază între cele 110.000 de specii de muște și chiar între sexe. Multe se bazează pe perii minusculi de pe antenele sau corpul lor, care au receptori senzoriali pentru mirosuri specifice. Aceste celule senzoriale pot detecta hrana de la kilometri distanță și pot trimite semnale diferite către creierul muștei, în funcție de substanțele chimice pe care celulele le găsesc în aer.

Dacă o muscă adulmecă ceva care îi place, ea zboară mai aproape și aterizează pe acel lucru. Muștele au receptori gustativi pe picioare, așa că își pot da seama rapid dacă ceva este comestibil. Acest lucru este util atunci când doresc să ia o gustare rapidă înainte de a fi alungate de gazdă. Muștele au, de asemenea, ochi mari, bulboși, formați din mii de lentile individuale, extrem de sensibili la mișcare și modelați într-un mod care permite un câmp vizual de aproape 360 de grade. Multe muște folosesc indicii vizuale pentru a găsi mâncare și pentru a scăpa de pericol.

Sursa: Live Science

The post De ce muștele sunt atrase de corpul uman? appeared first on Info Natura.