deșeuri – Info Natura

Degradarea polietilenei în sol poate fi accelerată de plante și nanomateriale

Florin Mitrea — Sat, 10 Oct 2026 07:00:00 +0000

Cercetătorii au descoperit că rădăcinile plantelor pot colabora cu nanomateriale pe bază de carbon și microorganismele din sol pentru a accelera degradarea polietilenei. Într-un experiment de 90 de zile, nanotuburile de carbon au produs cele mai puternice efecte la suprafața solului, în timp ce oxidul de grafen a favorizat un proces mai susținut în straturile mai profunde. Rezultatele sunt promițătoare, dar metoda este încă la stadiul de demonstrație experimentală.

Polietilena este unul dintre cele mai răspândite materiale plastice din lume. O găsim în ambalaje, folii, recipiente și numeroase alte produse de uz cotidian. Tocmai această răspândire face ca fragmentele de polietilenă să ajungă inevitabil și în mediul natural, inclusiv în sol.

Problema este că polietilena este foarte rezistentă la degradare. Legăturile chimice care formează acest polimer sunt stabile, iar microorganismele din sol întâmpină dificultăți atunci când încearcă să folosească plasticul ca sursă de carbon.

De aceea, degradarea polietilenei în sol este un proces lent. În mod obișnuit, natura nu dispune de un mecanism simplu prin care să transforme rapid acest material într-o formă ușor de reciclat biologic.

O echipă de cercetători de la University College London a încercat însă să schimbe această situație folosind o combinație neobișnuită: plante, nanomateriale pe bază de carbon și microorganisme din sol.

Rădăcinile plantelor creează un mic ecosistem în jurul lor

Pentru a înțelege rezultatul experimentului, trebuie să privim puțin mai atent ceea ce se întâmplă în jurul unei rădăcini. Solul nu este un mediu inert. În apropierea rădăcinilor există o zonă numită rizosferă, unde plantele, bacteriile și alte microorganisme interacționează permanent. Rădăcinile eliberează în sol diferite substanțe organice care pot modifica activitatea comunităților microbiene din imediata lor vecinătate.

Cercetătorii au folosit lucerna pentru a exploata tocmai acest mecanism natural. Experimentul a durat 90 de zile și a urmărit ce se întâmplă cu polietilena atunci când în sol sunt introduse două tipuri de nanomateriale: nanotuburi de carbon cu pereți multipli și oxid de grafen.

Rezultatul cel mai important a fost și unul dintre cele mai interesante: nanomaterialele nu au reușit singure să producă o degradare detectabilă a polietilenei în absența plantelor. Cu alte cuvinte, nu este vorba pur și simplu despre adăugarea unei nanopulberi care „mănâncă” plasticul. Plantele au avut un rol esențial în proces.

Nanotuburile de carbon au accelerat puternic degradarea la suprafața solului

Dintre cele două nanomateriale testate, nanotuburile de carbon cu pereți multipli au avut cel mai puternic efect asupra polietilenei din straturile superficiale. În experiment, la o concentrație de 200 mg de nanotuburi de carbon pe kilogram de sol, pierderea de masă a polietilenei a ajuns la 12,1% după 90 de zile. Mai mult, aproximativ 9,1% din pierdere era deja observată după numai 30 de zile.

Pentru comparație, în solul cu plante, dar fără nanomateriale, pierderea de masă a polietilenei a fost de numai 0,6% la suprafață și 1,2% în stratul inferior după 90 de zile.

Aceste cifre sugerează că nanotuburile pot accelera semnificativ procesele care pregătesc plasticul pentru degradare. Analizele chimice au oferit o explicație importantă. Suprafața polietilenei a suferit procese de oxidare, ceea ce poate face materialul mai vulnerabil la atacul ulterior al microorganismelor. Practic, un material extrem de rezistent începe să fie transformat chimic într-o formă mai ușor de atacat biologic.

Oxidul de grafen acționează diferit în profunzimea solului

Oxidul de grafen a avut un comportament ceva mai diferit. Efectul său general asupra polietilenei a fost mai redus decât cel al nanotuburilor de carbon, însă cercetătorii au observat că acesta a susținut degradarea și în straturile mai profunde ale solului.

La concentrația optimă testată, de 150 mg/kg, pierderea de masă a polietilenei a ajuns la 7% în stratul superficial și la 5,8% în stratul inferior după 90 de zile.

Diferența dintre cele două nanomateriale este importantă deoarece sugerează că nu există neapărat o singură strategie pentru tratarea solului contaminat cu plastic. Nanotuburile de carbon par să producă un efect rapid și puternic la suprafață, în timp ce oxidul de grafen ar putea fi mai potrivit pentru procese care se desfășoară mai lent și mai profund, în asociere cu activitatea rădăcinilor și a microorganismelor.

Microorganismele din rizosferă par să joace un rol esențial

Aici devine cu adevărat interesantă povestea. Cercetătorii au observat modificări ale comunităților microbiene din sol în funcție de nanomaterialul folosit. În cazul nanotuburilor de carbon au fost favorizate anumite microorganisme asociate cu procesele timpurii de degradare, printre care genurile Pseudolabrys și Oleiharenicola.

În cazul oxidului de grafen au fost observate alte modificări, inclusiv menținerea unor populații precum Rhodanobacter și Gemmatimonas.

Imaginea care se conturează este astfel mai complexă decât simpla „distrugere” a plasticului de către nanomateriale. Nanomaterialele par să modifice mediul și suprafața polietilenei, plantele creează condiții favorabile în rizosferă, iar microorganismele pot continua procesele de degradare. Este un exemplu interesant de colaborare între procese fizico-chimice și biologice.

Planta este piesa lipsă din mecanism

Poate cea mai importantă concluzie a experimentului este tocmai faptul că nanomaterialele nu au fost suficiente. Atunci când cercetătorii au testat polietilena împreună cu nanomaterialele, dar fără plante, nu au detectat degradarea polietilenei. În schimb, în sistemele cu lucernă, procesul a devenit vizibil.

Acest rezultat arată cât de importantă este rizosfera. Rădăcina nu este doar o structură care fixează planta în sol, ci un centru biologic în jurul căruia se dezvoltă o comunitate microbiană foarte activă.

Mai mult, studiul a arătat că polietilena avea efecte negative asupra germinării, reducând potențialul de germinare cu aproximativ 32–35% și rata de germinare cu 16–18%. Prezența nanomaterialelor a redus aceste efecte fitotoxice în condițiile experimentului. Astfel, studiul nu privește doar eliminarea plasticului, ci și posibilitatea ca plantele să contribuie la recuperarea unor soluri afectate de poluare.

De la laborator la teren este însă un drum lung

Rezultatele sunt promițătoare, dar ar fi prea devreme să vorbim despre o soluție gata de utilizare pentru curățarea terenurilor contaminate cu plastic. Experimentul a fost realizat în condiții controlate și a durat 90 de zile. Într-un ecosistem real, solurile sunt mult mai complexe, iar temperatura, umiditatea, compoziția chimică, tipul de microorganisme și prezența altor poluanți pot schimba radical rezultatele.

Mai există și problema nanomaterialelor în sine. Dacă introducem nanotuburi de carbon sau oxid de grafen într-un sol contaminat, trebuie să știm unde ajung acestea, cât timp rămân acolo și ce efecte au asupra organismelor care nu sunt ținta tratamentului.

Cercetătorii au observat, de exemplu, scăderea numărului de insecte capturate în majoritatea tratamentelor cu nanomateriale, un posibil semnal că eficiența degradării plasticului trebuie pusă în balanță cu efectele ecologice nedorite.

De asemenea, produsele comerciale din polietilenă nu sunt alcătuite exclusiv din polimer. Ele pot conține aditivi, pigmenți și alte substanțe, iar comportamentul acestora în timpul degradării trebuie investigat separat.

O nouă perspectivă asupra biodegradării plasticului

Studiul efectuat de oamenii de știință de la University College London nu oferă încă o metodă prin care să putem împrăștia nanomateriale pe un teren contaminat și să lăsăm plantele să rezolve problema. El oferă însă o idee mult mai interesantă: biodegradarea plasticului ar putea fi accelerată prin manipularea inteligentă a ecosistemului microscopic din jurul rădăcinilor.

În loc să încercăm să forțăm un singur organism să degradeze un material extrem de rezistent, am putea combina mai multe mecanisme naturale și tehnologice. Nanomaterialele pot modifica suprafața plasticului, rădăcinile pot crea un mediu favorabil, iar microorganismele pot prelua o parte din procesele biologice de degradare.

Din această perspectivă, planta devine mai mult decât un simplu instrument de fitoremediere. Ea poate funcționa ca un fel de „inginer” biologic al solului, influențând comunitățile microbiene și chimia zonei din jurul rădăcinilor.

Deocamdată, degradarea polietilenei în sol prin această combinație de plante și nanomateriale rămâne o demonstrație experimentală. Dar dacă cercetările viitoare vor reuși să găsească dozele potrivite și să elimine riscurile pentru organismele nevizate, această abordare ar putea deschide o direcție neobișnuită pentru recuperarea solurilor contaminate cu plastic.

Iar ideea este cu adevărat surprinzătoare: pentru a combate unul dintre cele mai persistente materiale create de oameni, soluția ar putea veni nu dintr-o tehnologie care înlocuiește natura, ci dintr-o tehnologie care învață să lucreze împreună cu plantele și microorganismele din sol.

Sursa: Nanowerk

The post Degradarea polietilenei în sol poate fi accelerată de plante și nanomateriale appeared first on Info Natura.

Deșeurile electronice ascund o comoară de metale de care avem mare nevoie

Florin Mitrea — Sat, 26 Sep 2026 07:00:00 +0000

Pe scurt

Deșeurile electronice reprezintă o importantă sursă de materii prime pentru Europa, deoarece telefoanele, calculatoarele și alte echipamente conțin zeci de metale, inclusiv aur, cupru, galiu, tantal și wolfram. Problema este că o mare parte dintre aceste materiale nu sunt recuperate, iar cercetările arată că 56% dintre deșeurile electronice generate în Uniunea Europeană între 2006 și 2021 nu au fost colectate. Recuperarea metalelor din aceste produse ar putea reduce presiunea asupra resurselor naturale și, în același timp, dependența Europei de importurile unor materii prime critice.

Imaginează-ți că deschizi sertarul în care ai păstrat un telefon vechi. Poate că nu l-ai mai folosit de ani întregi și, la prima vedere, pare doar un obiect depășit, fără o utilitate reală. În interiorul lui se află însă o colecție de materiale care au necesitat cândva exploatarea unor zăcăminte, consum de energie, procese industriale complexe și transporturi pe distanțe mari înainte de a ajunge, în cele din urmă, în mâna ta.

Același lucru este valabil pentru un laptop vechi, un hard disk, un televizor, o boxă, un router sau chiar pentru unele dintre aparatele electrocasnice pe care le înlocuim fără să ne gândim prea mult la ceea ce se întâmplă cu ele după ce își încheie viața utilă. În spatele carcaselor de plastic și al circuitelor electronice se află metale precum cuprul, aluminiul, argintul, aurul, cobaltul, galiul, tantalul, wolframul sau neodimul.

Problema este că, deși aceste materiale au fost deja extrase din natură și transformate în produse, o mare parte dintre ele dispar din circuitul economic atunci când dispozitivele sunt aruncate. Iar într-o Europă care are nevoie de tot mai multe materii prime pentru tehnologiile moderne, această pierdere începe să semene cu o oportunitate ratată.

O mină care nu se află sub pământ

Extracția unui metal începe, de regulă, într-un loc foarte diferit de cel în care ajunge produsul final. Minereul este scos din pământ, transportat, zdrobit și tratat, iar metalul este separat prin procese care pot necesita cantități importante de energie și substanțe chimice. În cazul unor zăcăminte, întreaga operațiune presupune infrastructuri uriașe, utilaje grele și lanțuri logistice care traversează uneori continente.

Toate aceste eforturi au fost deja făcute în momentul în care metalul ajunge într-un telefon sau într-un computer.

De aceea, atunci când un dispozitiv este aruncat fără ca materialele din interior să fie recuperate, nu pierdem doar obiectul în sine. Pierdem și resursele care au fost consumate pentru a extrage și transforma acele materiale. Studiul prezentat de Nils Pauliks și colegii săi atrage atenția tocmai asupra acestei perspective: metalele din echipamentele electronice reprezintă o resursă secundară care ar putea fi folosită din nou, în loc să fie considerată pur și simplu deșeu.

Ideea poate fi privită ca o formă de „minerit urban”. Spre deosebire de mineritul convențional, în care materia primă trebuie descoperită și extrasă din zăcăminte, aici concentrațiile de metal se află deja în obiectele fabricate de societate. Orașele și economiile moderne au acumulat, de-a lungul deceniilor, cantități uriașe de materiale care pot fi recuperate atunci când produsele ajung la sfârșitul vieții.

Doar că această mină urbană are o particularitate esențială: dacă dispozitivele nu ajung în sistemul corect de colectare și reciclare, resursele pe care le conțin devin mult mai greu de recuperat.

Deșeurile electronice se pierd înainte să ajungă la reciclare

Una dintre cele mai importante concluzii ale studiului este că pierderea metalelor începe mult înainte ca un dispozitiv să intre într-o instalație de reciclare. În Uniunea Europeană, aproximativ 56% din deșeurile electronice generate între 2006 și 2021 nu au fost colectate în sistemele corespunzătoare. Acest procent este important deoarece reciclarea nu poate începe dacă obiectul nu ajunge acolo unde poate fi tratat corespunzător.

Un telefon aruncat în gunoiul menajer intră într-un flux complet diferit de cel destinat echipamentelor electrice și electronice. În acel moment, posibilitatea de a recupera separat metalele din interior scade considerabil. Aparatul poate fi amestecat cu alte deșeuri, iar materialele sale ajung să fie dispersate într-un sistem în care separarea lor devine dificilă sau imposibilă.

Situația nu este însă identică în toate statele europene. Cantitatea de deșeuri electronice colectată a crescut în ultimii ani în unele țări, în timp ce altele continuă să aibă rezultate mai slabe. Tocmai de aceea, îmbunătățirea colectării rămâne una dintre cele mai importante verigi ale întregului proces.

Există însă și o problemă mai subtilă. Chiar și atunci când un aparat ajunge la reciclare, asta nu înseamnă automat că toate metalele din interiorul său vor fi recuperate.

O parte dintre ele se pierde în timpul sortării și procesării, iar pentru anumite metale nici nu există încă tehnologii de reciclare suficient de eficiente sau de bine dezvoltate pentru a permite recuperarea lor la scară largă. Aurul și argintul sunt printre metalele care pot fi recuperate, în timp ce cobaltul, galiul, tantalul și wolframul se află printre materialele care sunt încă pierdute în cantități importante, inclusiv prin incinerarea unor fracții de deșeuri.

Astfel, problema europeană nu este doar aceea că nu colectăm suficient. Este și aceea că, din ceea ce colectăm, nu reușim încă să recuperăm întregul spectru de materiale valoroase.

Unele aparate sunt adevărate „mine” pentru anumite metale

O altă idee interesantă a cercetării este că nu toate dispozitivele electronice sunt la fel atunci când privim lucrurile prin prisma materiilor prime pe care le conțin.

Pentru neodim, de exemplu, echipamentele audio și difuzoarele pot reprezenta surse importante, în timp ce routerele și hard disk-urile sunt relevante prin conținutul lor de materiale care pot fi recuperate. Laptopurile, la rândul lor, reprezintă o sursă importantă de galiu. Cercetătorii au analizat conținutul de metale pentru 54 de categorii de dispozitive electronice, ceea ce permite identificarea produselor care ar trebui să primească o atenție deosebită în procesele de colectare și reciclare.

Această abordare ar putea schimba treptat felul în care este organizată reciclarea. În loc să tratăm toate echipamentele electronice ca pe un flux omogen, ar putea fi mai eficient să identificăm produsele care conțin cantități importante din anumite materii prime și să dezvoltăm sisteme de colectare și procesare adaptate acestora.

Un hard disk vechi nu mai este, în această perspectivă, doar un obiect electronic inutil. El poate fi o sursă de materiale care au o valoare industrială. O pereche de difuzoare vechi poate reprezenta, la rândul ei, o sursă de neodim. Iar un laptop care pare complet depășit poate conține galiu, un metal important pentru numeroase tehnologii moderne.

Privite împreună, milioane de astfel de dispozitive pot forma un depozit de materii prime care se află deja în Europa, fără să fie nevoie ca aceste materiale să fie extrase încă o dată dintr-un zăcământ.

Galiul, tantalul și wolframul arată cât de mare este miza

Importanța acestei resurse devine și mai clară atunci când ne uităm la câteva dintre metalele considerate critice pentru industria modernă.

Cercetătorii estimează că numai cantitatea de galiu aflată în deșeurile electronice europene ar putea contribui la reducerea cu până la 40% a dependenței Uniunii Europene de importurile acestui metal. Pentru tantal, cantitatea estimată în fluxurile de deșeuri ar reprezenta aproximativ 23% din cererea totală, în timp ce pentru magneziu și wolfram estimarea ajunge la aproximativ 12% pentru fiecare.

Aceste cifre nu înseamnă că Europa ar putea renunța la importuri sau că reciclarea ar putea înlocui complet extracția minieră. Deșeurile electronice nu apar într-un flux constant și uniform, iar recuperarea materialelor depinde de colectare, de tehnologiile disponibile și de costurile procesării.

Ele arată însă ceva important: o parte din materia primă de care Europa are nevoie se află deja în interiorul propriului sistem economic.

Metalele respective sunt necesare pentru tehnologii moderne și pentru numeroase sectoare industriale, de la turbine eoliene și pompe de căldură până la industria auto, aerospațială și producția de echipamente. În același timp, multe dintre aceste materii prime nu sunt disponibile în cantități suficiente pentru a fi exploatate ușor în interiorul Europei.

Recuperarea metalelor din produsele care au ajuns la sfârșitul vieții nu ar elimina această vulnerabilitate, dar ar putea oferi Europei o sursă suplimentară de materiale provenite din propriul teritoriu.

Iar într-o lume în care lanțurile de aprovizionare pot fi afectate de crize economice, conflicte geopolitice sau restricții comerciale, existența unor surse interne de materii prime secundare poate deveni din ce în ce mai importantă.

De la deșeuri electronice la economie circulară

Aici se află, probabil, cea mai importantă schimbare de perspectivă. Dacă privim un telefon vechi doar ca pe un obiect care nu mai funcționează, atunci finalul său firesc pare să fie coșul de gunoi. Dacă îl privim ca pe o combinație de materiale care pot fi recuperate și transformate din nou în produse, atunci povestea se schimbă complet.

Aceasta este logica economiei circulare: materialele nu ar trebui să urmeze o singură direcție, de la natură către fabrică, apoi către consumator și, în cele din urmă, către groapa de gunoi sau incinerator. Ele ar trebui, pe cât posibil, să rămână în circuitul economic cât mai mult timp.

În cazul echipamentelor electronice, această tranziție presupune mai mult decât reciclare. Este nevoie de sisteme de colectare mai eficiente, de metode de sortare mai precise și de tehnologii capabile să recupereze și metalele care astăzi sunt pierdute. În același timp, este important ca produsele să fie proiectate astfel încât materialele din interiorul lor să poată fi recuperate mai ușor la sfârșitul ciclului de viață.

Există deja inițiative europene care urmăresc recuperarea unor materiale din deșeurile electronice și reintegrarea lor în industrie, iar politicile europene privind materiile prime critice acordă o atenție tot mai mare surselor secundare și reciclării. Organizații din industria reciclării consideră, de asemenea, deșeurile electronice una dintre cele mai importante surse urbane de materii prime pentru lanțurile europene de aprovizionare.

În acest context, responsabilitatea nu aparține exclusiv consumatorilor. Modul în care sunt concepute produsele, infrastructura de colectare, legislația, investițiile în tehnologii de reciclare și capacitatea industriei de a utiliza materialele recuperate sunt toate părți ale aceleiași probleme.

Consumatorul are însă un rol simplu și concret: un aparat electronic vechi nu ar trebui aruncat în gunoiul menajer. Predarea lui către un sistem adecvat de colectare este primul pas prin care materialele din interior pot rămâne în circuit.

Europa nu duce lipsă doar de metale, ci și de capacitatea de a le recupera

Privită din această perspectivă, povestea deșeurilor electronice este mai puțin despre gunoi și mai mult despre resurse.

Europa are nevoie de metale pentru tehnologiile pe care dorește să le dezvolte, dar o parte dintre aceste metale se află deja în produsele care au fost fabricate, cumpărate și utilizate pe continent. În loc să dispară după câțiva ani de utilizare, ele ar putea fi recuperate și transformate din nou în materii prime.

Această idee nu înseamnă că reciclarea poate rezolva singură problema aprovizionării cu metale și nici că extracția minieră va deveni inutilă. Industria va continua să aibă nevoie de materii prime provenite din surse primare. Dar fiecare kilogram de metal recuperat dintr-un produs vechi este un kilogram care poate reintra în economie fără ca aceeași cantitate să trebuiască neapărat să fie extrasă dintr-un nou zăcământ.

În fond, aceasta este paradoxul pe care cercetarea îl scoate la lumină: Europa caută surse sigure de materii prime, în timp ce o parte dintre materialele de care are nevoie se află deja în propriile orașe, în depozite, în fabrici și în casele oamenilor.

Ceea ce numim astăzi deșeuri electronice ar putea deveni astfel una dintre resursele importante ale economiei circulare europene. Nu pentru că gunoiul ar fi devenit brusc valoros, ci pentru că am început să înțelegem că valoarea unui produs nu dispare în momentul în care acesta nu mai poate fi folosit.

Uneori, ea rămâne ascunsă în interiorul său, sub forma metalelor care au fost cândva extrase din pământ și care, printr-un sistem mai inteligent de colectare și reciclare, pot avea o a doua viață.

Sursa: The Conversation

The post Deșeurile electronice ascund o comoară de metale de care avem mare nevoie appeared first on Info Natura.

O enzimă descoperită în bacteriile din sol poate descompune plasticul și antibioticele

Florin Mitrea — Fri, 18 Sep 2026 07:00:00 +0000

Pe scurt

Cercetătorii au identificat în bacteriile din sol o enzimă numită LCPH1, capabilă să descompună atât un tip de plastic biodegradabil, cât și anumite antibiotice. Descoperirea arată că microorganismele pot avea mecanisme neașteptate de adaptare la materialele sintetice și deschide noi direcții pentru cercetarea poluării cu plastic. În același timp, ea atrage atenția asupra unei legături importante dintre degradarea plasticului și rezistența la antibiotice.

Imaginează-ți o bucată de plastic îngropată în solul unei păduri. La suprafață, pare aproape neschimbată. Dar, la microscop, apar mici adâncituri care seamănă cu urmele lăsate de bacterii. Pentru microorganismele din sol, materialul sintetic nu mai este doar un obiect străin, ci o posibilă sursă de hrană.

Pornind de la această observație, o echipă de cercetători a descoperit o enzimă care poate descompune plasticul și anumite antibiotice. Rezultatul, publicat în The ISME Journal, oferă o perspectivă neașteptată asupra modului în care bacteriile se adaptează la materialele create de oameni.

Bacteriile din sol au găsit o cale către un plastic dificil de degradat

Studiul s-a concentrat asupra unui tip de plastic biodegradabil numit LCAP, realizat din molecule cu lanțuri lungi provenite din uleiuri vegetale. Cercetătorii au îngropat mici fâșii din acest material în stratul superior de humus al solului, într-o pădure din grădina botanică a Universității din Konstanz, Germania. Probele au rămas acolo mai mult de un an.

Alegerea locului nu a fost întâmplătoare. În această zonă a solului se desfășoară în mod natural descompunerea celulozei și a altor polimeri vegetali, inclusiv a cutinei, o substanță care contribuie la protejarea suprafeței frunzelor, fiind o componentă a cuticulei. Cercetătorii au vrut să afle dacă microorganismele care participă deja la aceste procese pot utiliza și un poliester biodegradabil.

Imaginile obținute ulterior au arătat că suprafața plasticului era brăzdată de mici cavități, unele asemănătoare unor urme lăsate de bacterii. Pentru echipă, acestea reprezentau un indiciu că microorganismele din sol atacaseră materialul.

Nu orice plastic biodegradabil dispare rapid în natură. Însă, în cazul LCAP, cercetătorii au observat că anumite bacterii pot contribui la degradarea lui, ceea ce a permis identificarea mecanismelor biologice implicate.

O enzimă cu o formă neobișnuit de deschisă

Pentru a afla ce microorganisme se dezvoltaseră pe plastic, cercetătorii au analizat ADN-ul bacteriilor din probe. Astfel au identificat o enzimă pe care au numit-o LCPH1. La prima vedere, proteina semăna cu o clasă de enzime pe care bacteriile le folosesc pentru a dezactiva anumite antibiotice din familia penicilinelor.

Modelarea structurii sale a oferit însă o surpriză. Enzima avea un situs activ neobișnuit de larg și deschis, descris de cercetători printr-o comparație sugestivă cu forma unei guri de tip „Pac-Man” (un joc video de tip labirint). Această configurație îi permite să interacționeze atât cu moleculele plasticului, cât și cu anumite molecule de antibiotice.

În cazul plasticului, LCPH1 descompune legăturile esterice din poliester, eliberând componentele din care este alcătuit materialul. În cazul antibioticelor, enzima poate rupe structuri esențiale pentru activitatea lor, făcându-le incapabile să mai distrugă bacteriile.

Această dublă activitate este ceea ce face descoperirea deosebit de interesantă. Nu este vorba doar despre o enzimă care atacă plasticul, ci despre una care poate acționa asupra a două tipuri de molecule pe care, în mod obișnuit, le-am considera foarte diferite.

Legătura neașteptată dintre plastic și antibiotice

De ce ar avea o bacterie din sol o enzimă capabilă să descompună atât un poliester, cât și antibiotice? Răspunsul nu este încă definitiv, dar cercetătorii au identificat o posibilă explicație în istoria evolutivă a proteinelor. LCPH1 seamănă cu enzimele numite beta-lactamaze, care pot rupe inelul beta-lactamic al unor antibiotice, precum penicilina. Acest mecanism stă la baza unuia dintre modurile prin care bacteriile devin rezistente la anumite medicamente.

În același timp, enzima are caracteristici asemănătoare cu cele ale esterazelor, proteine capabile să descompună legături esterice. Aceste legături se regăsesc și în poliesteri, inclusiv în plasticul LCAP.

Cercetătorii sugerează că LCPH1 ar putea reprezenta un exemplu de adaptare a unei familii de enzime, în care o structură inițial asociată cu degradarea antibioticelor a ajuns să poată acționa și asupra unui material sintetic. Descoperirea nu demonstrează că plasticul a creat această enzimă, dar arată cât de flexibile pot fi mecanismele biologice.

Plasticul nu este doar un deșeu, ci și un habitat pentru microorganisme

În ultimii ani, cercetătorii au început să studieze tot mai atent comunitățile de microorganisme care trăiesc pe suprafața plasticului. Acest mediu, numit plastisferă, poate găzdui bacterii, drojdii și fungi care se atașează de material și formează biofilme.

Plasticul poate transporta însă și alte substanțe. Pe suprafața sa se pot acumula contaminanți chimici, iar comunitățile microbiene care îl colonizează pot conține gene asociate cu rezistența la antibiotice. De aceea, cercetătorii sunt interesați nu doar de modul în care plasticul se degradează, ci și de efectele sale asupra ecosistemelor.

Descoperirea LCPH1 adaugă o nouă piesă acestui puzzle. Ea arată că microorganismele care colonizează plasticul pot avea enzime cu activități multiple, unele dintre ele legate de procese biologice importante pentru sănătatea umană.

Totuși, este importantă o distincție: faptul că o enzimă poate dezactiva anumite antibiotice nu înseamnă automat că plasticul este cauza apariției rezistenței la antibiotice. Studiul identifică o activitate enzimatică și ridică întrebări despre evoluția și răspândirea ei, dar nu demonstrează că plasticul ar fi generat această enzimă sau că ar fi responsabil pentru rezistența la antibiotice în general.

O posibilă direcție pentru reciclarea biologică

Dincolo de implicațiile ecologice, cercetătorii văd în această descoperire și o posibilă direcție pentru viitorul reciclării. Dacă enzimele pot descompune anumite tipuri de plastic în componentele lor, atunci materialele ar putea fi, cel puțin în principiu, transformate în materii prime pentru noi produse.

Dar există o condiție esențială: nu toate materialele plastice sunt la fel. LCAP este un poliester biodegradabil, iar legăturile esterice din structura sa pot fi atacate de enzime. Multe dintre materialele plastice convenționale au însă structuri chimice diferite, mult mai rezistente la degradarea biologică.

De aceea, cercetătorii subliniază importanța dezvoltării unor polimeri care să conțină „puncte de rupere” biochimice, astfel încât să poată fi descompuși mai ușor de microorganisme. În loc să încercăm să facem orice plastic biodegradabil, o strategie mai realistă ar fi să proiectăm materiale care pot fi descompuse de enzime specializate.

Această abordare este încă departe de a rezolva problema poluării cu plastic. Totuși, ea sugerează că soluțiile ar putea veni nu doar din tehnologii industriale, ci și din înțelegerea mai bună a proceselor biologice care au loc deja în natură.

Ce ne spune descoperirea despre viitorul plasticului

Plasticul a fost introdus în cantități mari în mediu abia în ultimele decenii, iar microorganismele au avut relativ puțin timp să se adapteze la el. Cu toate acestea, studiul arată că anumite bacterii pot dezvolta sau utiliza mecanisme capabile să atace poliesteri sintetici mai repede decât se credea.

Pentru cercetători, acest lucru este încurajator. Nu înseamnă că natura va elimina singură munții de deșeuri, ci că există deja procese biologice care ar putea fi valorificate în mod controlat. Înțelegerea lor ar putea ajuta la proiectarea unor materiale mai ușor de reciclat și la dezvoltarea unor metode de degradare biologică mai eficiente.

În același timp, descoperirea LCPH1 ne amintește că relația dintre plastic, microorganisme și sănătatea ecosistemelor este mai complexă decât pare. Un material sintetic poate deveni habitat, sursă de carbon, suport pentru contaminanți și, uneori, țintă pentru enzime cu activități surprinzătoare.

Enzima care descompune plasticul nu este încă o soluție industrială, dar reprezintă o dovadă că natura poate oferi instrumente neașteptate pentru problemele create de oameni. Iar uneori, pentru a găsi aceste instrumente, este suficient să privim mai atent ceea ce se întâmplă în solul de sub picioarele noastre.

Sursa: Sci News

The post O enzimă descoperită în bacteriile din sol poate descompune plasticul și antibioticele appeared first on Info Natura.

Plasticul transformat în hidrogen: tehnologia care ar putea revoluționa reciclarea

Florin Mitrea — Sun, 02 Aug 2026 07:00:00 +0000

În fiecare minut, milioane de obiecte din plastic își încheie viața utilă. Sticle, pungi, ambalaje alimentare sau componente auto ajung în gropile de gunoi ori sunt incinerate, alimentând una dintre cele mai grave probleme de mediu ale epocii moderne. În paralel, omenirea caută soluții pentru producerea unui combustibil curat capabil să reducă dependența de combustibilii fosili. Un nou studiu arată însă că aceste două provocări ar putea avea o soluție comună: plasticul transformat în hidrogen.

O echipă internațională de cercetători de la UCLA Samueli School of Engineering și Ewha Womans University din Coreea de Sud a demonstrat o metodă inovatoare prin care deșeurile plastice amestecate pot fi transformate direct în hidrogen de înaltă puritate, fără a necesita sortarea lor prealabilă și fără emisii de dioxid de carbon în atmosferă. Rezultatele studiului, publicate în Proceedings of the National Academy of Sciences (PNAS), deschid perspectiva unei economii circulare în care plasticul nu mai este considerat un deșeu, ci o resursă energetică valoroasă.

De ce reciclarea plasticului este atât de dificilă?

Deși reciclarea este promovată de decenii, realitatea este mult mai puțin optimistă. Majoritatea instalațiilor de reciclare pot procesa eficient doar fluxuri de plastic foarte bine separate. PET-ul, polietilena și polipropilena trebuie colectate individual, curățate și sortate, operațiuni care cresc semnificativ costurile.

Consecințele sunt evidente. La nivel global, doar aproximativ 9% din deșeurile plastice sunt reciclate, în timp ce 79% ajung în depozitele de deșeuri, iar 12% sunt incinerate, proces care eliberează cantități importante de dioxid de carbon și alți poluanți.

Această realitate explică de ce cercetătorii încearcă să dezvolte tehnologii capabile să valorifice amestecurile de plastic exact așa cum sunt colectate, eliminând etapa costisitoare de sortare.

Cum transformă noua tehnologie plasticul în hidrogen?

Noua metodă poartă denumirea de Alkaline Thermal Treatment (ATT) – tratament termic alcalin. Spre deosebire de procesele clasice de gazeificare, care necesită temperaturi foarte ridicate și produc cantități considerabile de CO₂, ATT funcționează la temperaturi semnificativ mai reduse.

În interiorul unui singur reactor, deșeurile plastice sunt amestecate cu hidroxid de sodiu (NaOH) și încălzite controlat. În aceste condiții au loc reacții chimice complexe care rup lanțurile polimerice și eliberează hidrogen molecular.

Cercetătorii au demonstrat că procesul poate trata simultan cele trei tipuri de plastic cele mai răspândite: polietilen tereftalat (PET), polietilenă (PE) și polipropilenă (PP).

Rezultatul este remarcabil: gazul obținut conține peste 90% hidrogen, suficient de pur pentru numeroase aplicații energetice și industriale.

Secretul tehnologiei: carbonul nu mai ajunge în atmosferă

Una dintre cele mai interesante caracteristici ale metodei ATT este modul în care gestionează carbonul. În procesele convenționale de conversie a plasticului, atomii de carbon sunt transformați în principal în dioxid de carbon, contribuind la efectul de seră.

În schimb, în noul proces, carbonul rezultat din descompunerea plasticului este capturat inițial sub formă de carbonat de sodiu (Na₂CO₃). Ulterior, acesta poate fi transformat în carbonat de calciu (CaCO₃), un mineral extrem de stabil, utilizat în numeroase aplicații industriale sau destinat stocării permanente a carbonului.

Această caracteristică transformă tehnologia într-o posibilă soluție cu emisii aproape nule de carbon, combinând reciclarea deșeurilor cu producerea unui combustibil curat.

După cum subliniază profesorul Ah-Hyung „Alissa” Park, unul dintre coordonatorii studiului, acesta încearcă să rezolve simultan două dintre cele mai urgente probleme globale: acumularea accelerată a deșeurilor plastice și necesitatea dezvoltării unei economii bazate pe hidrogen.

Ce înseamnă această descoperire pentru economia hidrogenului?

În prezent, peste 95% din hidrogenul produs la nivel mondial provine din combustibili fosili, în special din gaz natural. Deși hidrogenul este considerat un combustibil curat deoarece, în timpul utilizării, produce doar apă, metoda prin care este fabricat generează în continuare cantități importante de dioxid de carbon.

Noua tehnologie schimbă această paradigmă. Dacă va putea fi implementată la scară industrială, instalațiile de reciclare ar putea deveni simultan și fabrici de producție a hidrogenului. În loc ca plasticul să fie îngropat sau ars, acesta ar deveni materia primă pentru alimentarea pilelor de combustie, transportului greu, industriei siderurgice, producției de amoniac sau centralelor electrice pe bază de hidrogen.

Mai mult, eliminarea etapei de sortare reduce unul dintre cele mai importante costuri ale reciclării, ceea ce ar putea face procesul competitiv din punct de vedere economic.

De la laborator la industrie: ce obstacole mai există?

Ca orice tehnologie emergentă, metoda ATT nu este încă pregătită pentru utilizarea comercială pe scară largă.

Cercetătorii trebuie să demonstreze că procesul poate funcționa continuu în instalații industriale și că energia consumată rămâne suficient de redusă pentru a justifica investițiile. De asemenea, sunt necesare analize economice detaliate privind costurile reactivilor, recuperarea materialelor și integrarea tehnologiei în infrastructura existentă de reciclare.

O altă provocare constă în tratarea unor fluxuri de deșeuri plastice și mai complexe, care conțin aditivi, coloranți sau alte materiale contaminate.

Totuși, faptul că tehnologia funcționează deja cu un amestec de PET, PE și PP – cele mai răspândite tipuri de plastic din deșeurile municipale – reprezintă un pas important spre aplicații reale.

O nouă perspectivă asupra deșeurilor plastice

Timp de zeci de ani, plasticul uzat a fost privit aproape exclusiv ca un simbol al poluării globale. Noul studiu sugerează însă o schimbare profundă de perspectivă: același material care sufocă oceanele și umple gropile de gunoi ar putea deveni o sursă strategică de energie curată.

Dacă tehnologia tratamentului termic alcalin va depăși etapa experimentală și își va demonstra viabilitate economică, ea ar putea transforma radical modul în care gestionăm deșeurile plastice. În loc să reprezinte un cost pentru societate, acestea ar putea deveni o resursă valoroasă pentru producerea hidrogenului, contribuind simultan la reducerea poluării și la accelerarea tranziției către o economie cu emisii scăzute de carbon.

Într-o lume care caută soluții pentru două dintre cele mai mari crize ale prezentului – acumularea deșeurilor și schimbările climatice – această descoperire demonstrează că inovația poate transforma o problemă globală într-o oportunitate energetică cu impact major.

Sursa: SciTechDaily

The post Plasticul transformat în hidrogen: tehnologia care ar putea revoluționa reciclarea appeared first on Info Natura.

Reciclarea plasticului ar putea fi revoluționată de apă și oxigen

Florin Mitrea — Fri, 24 Jul 2026 07:00:00 +0000

În fiecare an, omenirea produce sute de milioane de tone de deșeuri din plastic, iar doar o mică parte ajunge să fie reciclată eficient. Materialele contaminate, amestecurile de polimeri sau cauciucul sunt considerate printre cele mai dificile de valorificat și ajung, de cele mai multe ori, în gropile de gunoi sau sunt incinerate. Tocmai de aceea, reciclarea plasticului cu apă și oxigen reprezintă una dintre cele mai promițătoare descoperiri ale ultimilor ani.

O echipă internațională de cercetători a demonstrat că materiale considerate aproape imposibil de reciclat pot fi transformate în compuși chimici valoroși folosind doar apă, oxigen și căldură, fără catalizatori scumpi sau substanțe toxice.

O problemă globală care cere soluții radical diferite

Plasticul a devenit unul dintre cele mai importante materiale create vreodată de om. Este ieftin, rezistent și extrem de versatil, motiv pentru care se regăsește în aproape orice obiect pe care îl folosim zilnic. Tocmai aceste calități îi conferă însă și cea mai mare problemă: persistă în mediul înconjurător timp de zeci sau chiar sute de ani.

Metodele convenționale de reciclare sunt departe de a fi ideale. În multe cazuri, plasticul este doar topit și transformat în produse de calitate inferioară, proces cunoscut sub numele de downcycling. Alte tehnologii folosesc catalizatori costisitori, temperaturi foarte ridicate sau substanțe chimice agresive, ceea ce crește semnificativ costurile și impactul asupra mediului.

Noua metodă propune o abordare surprinzător de simplă: valorificarea proprietăților naturale ale apei și oxigenului pentru a descompune lanțurile polimerice fără ajutorul catalizatorilor.

Cum reușesc apa și oxigenul să descompună plasticul

La prima vedere, pare greu de crezut că două dintre cele mai comune substanțe de pe Pământ pot realiza ceea ce numeroase procese industriale complicate nu reușesc.

Secretul constă în comportamentul microscopic al apei. În timpul procesului, plasticul este încălzit și amestecat cu apă și oxigen, formând micro-picături. La suprafața acestor picături apar în mod spontan specii chimice foarte reactive, în special radicali hidroxil, capabili să rupă legăturile chimice extrem de stabile din polimeri.

Practic, interfața dintre apă și aer devine un mic reactor chimic natural. Acesta fragmentează lanțurile lungi de molecule de plastic în compuși mult mai simpli și mai valoroși, fără să fie necesari catalizatori metalici sau alte materiale care s-ar putea degrada în contact cu impuritățile.

De la deșeuri fără valoare la materii prime pentru industrie

Poate cel mai impresionant rezultat al cercetării este faptul că produsul final nu este un combustibil de calitate redusă și nici un plastic inferior, ci acizi dicarboxilici valoroși.

Printre aceștia se numără acidul succinic, o substanță utilizată la fabricarea medicamentelor, aditivilor alimentari, solvenților și a numeroaselor materiale biodegradabile. Cu alte cuvinte, un deșeu fără valoare economică poate deveni materia primă pentru industrii cu valoare adăugată ridicată.

Mai mult decât atât, procesul funcționează pentru materiale considerate extrem de dificile: polietilenă, polipropilenă, cauciuc și chiar amestecuri contaminate de deșeuri plastice. Cercetătorii au demonstrat că reacția poate avea loc inclusiv folosind apă obișnuită de la robinet sau apă de mare, ceea ce reduce și mai mult costurile tehnologice.

Avantajele care ar putea transforma industria reciclării

Absența catalizatorilor reprezintă unul dintre cele mai importante avantaje ale noii tehnologii. În procesele clasice, impuritățile din deșeurile plastice pot dezactiva rapid catalizatorii, necesitând înlocuirea lor frecventă și crescând costurile de operare.

Noua metodă elimină complet această problemă. În plus, cercetătorii au efectuat și o analiză completă a ciclului de viață al procesului, care indică un bilanț favorabil din punctul de vedere al emisiilor de carbon. Pentru fiecare kilogram de plastic procesat poate rezulta o reducere netă de aproximativ 0,30 kg de dioxid de carbon comparativ cu metodele convenționale de gestionare a deșeurilor plastice.

Un alt aspect remarcabil este scalabilitatea. Echipa de cercetare a demonstrat deja funcționarea procesului la o scară de aproximativ 300 de grame de material, un pas important către dezvoltarea unor instalații pilot și, ulterior, industriale.

Ce înseamnă această descoperire pentru viitorul economiei circulare

Economia circulară urmărește transformarea deșeurilor în resurse, reducând consumul de materii prime și impactul asupra mediului. Noua tehnologie se încadrează perfect în această filozofie.

În loc ca plasticul să fie ars sau depozitat, el poate deveni sursa unor molecule utile pentru industriile farmaceutică, alimentară și chimică. Dacă procesul va putea fi implementat la scară industrială, reciclarea ar putea deveni mai ieftină, mai eficientă și accesibilă inclusiv pentru deșeurile care astăzi sunt considerate nereciclabile.

Desigur, provocările nu au dispărut. Va fi nevoie de validarea economică la scară mare, de optimizarea consumului energetic și de integrarea procesului în infrastructura actuală de reciclare. Totuși, rezultatele publicate în prestigioasa revistă Nature oferă motive serioase de optimism și demonstrează că soluțiile inspirate din proprietățile fundamentale ale apei pot deschide direcții complet noi în gestionarea deșeurilor plastice.

Sursa: Earth.com

The post Reciclarea plasticului ar putea fi revoluționată de apă și oxigen appeared first on Info Natura.

Reciclarea plasticului este o expresie a responsabilității față de planetă

Florin Mitrea — Tue, 14 Oct 2025 09:00:00 +0000

Într-o lume dominată de consum și tehnologie, plasticul a devenit unul dintre cele mai versatile, dar și cele mai problematice materiale create de om. De la ambalaje alimentare la echipamente medicale, de la componente electronice la vehicule, plasticul este omniprezent. Totuși, durabilitatea sa – calitate esențială pentru utilizarea practică – este și principala cauză a impactului negativ asupra mediului. În ultimele decenii, reciclarea plasticului a devenit un domeniu științific de mare importanță, iar metodele utilizate în prezent evoluează rapid, încercând să răspundă provocărilor legate de poluare, costuri și sustenabilitate.

Istoria plasticului începe la sfârșitul secolului al XIX-lea, odată cu invenția celuloidului și a bachelitei — primele materiale sintetice care imitau fildeșul și lemnul. După al Doilea Război Mondial, producția de plastic a explodat, fiind alimentată de dorința societăților moderne de a obține materiale ieftine, ușoare și durabile. În anii 1950, plasticul era considerat un simbol al progresului și al modernității. Cu toate acestea, în lipsa unei infrastructuri de reciclare și a unei culturi a responsabilității ecologice, acest material „miraculos” s-a transformat, în doar câteva decenii, într-unul dintre cei mai mari poluanți ai planetei.

Producția globală de plastic depășește anual 400 de milioane de tone, iar o mare parte ajunge în depozite de deșeuri sau în ecosisteme, unde persistă sute de ani. Spre deosebire de alte materiale, precum metalul sau sticla, plasticul nu se degradează ușor, ci se fragmentează în microplastic, care poate contamina solul, apele și lanțul trofic. În acest context, reciclarea plasticului nu mai este doar o opțiune tehnologică, ci o necesitate ecologică și economică.

Tipurile de reciclare a plasticului

Reciclarea plasticului se poate clasifica, în linii mari, în trei categorii: reciclare mecanică, reciclare chimică și reciclare energetică. Fiecare metodă are avantaje și limitări, iar eficiența lor depinde de tipul de polimer, gradul de contaminare și infrastructura disponibilă.

1. Reciclarea mecanică

Reciclarea mecanică este cea mai răspândită și mai bine dezvoltată metodă, constând în colectarea, sortarea, mărunțirea și topirea plasticului pentru refolosirea sa în noi produse. Procesul presupune mai multe etape. În primul rând, deșeurile plastice sunt colectate și sortate – manual sau automat, cu ajutorul senzorilor optici – în funcție de tipul de polimer (de exemplu, PET, HDPE, PP). Apoi sunt curățate, tocate în fulgi și topite pentru a forma granule care pot fi utilizate în industria prelucrătoare.

Deși eficientă din punct de vedere economic, reciclarea mecanică are limite clare. Plasticul reciclat își pierde parțial proprietățile mecanice și estetice, ceea ce duce la o degradare a calității – fenomen cunoscut sub numele de „downcycling”. De exemplu, sticlele PET pot fi transformate în fibre textile sau folii, dar nu întotdeauna în noi recipiente alimentare. În plus, impuritățile, coloranții și aditivii complică procesul, reducând randamentul reciclării.

2. Reciclarea chimică

Pentru a depăși limitele reciclării mecanice, cercetătorii au dezvoltat metode de reciclare chimică. Acestea presupun descompunerea polimerilor în molecule mai simple – monomeri sau alți compuși de bază – ce pot fi reutilizați pentru a produce plastic nou, de calitate egală cu cel virgin. Acest proces este considerat o formă de „reciclare avansată” și include tehnici precum piroliza, gazificarea, depolimerizarea și solvoliza.

Piroliza, de exemplu, presupune încălzirea deșeurilor de material plastic în absența oxigenului, transformându-le în uleiuri, gaze și carbon solid. Uleiul obținut poate fi rafinat pentru a genera combustibili sau materii prime pentru noi polimeri. Depolimerizarea, în schimb, rupe lanțurile moleculare ale plasticului (precum PET-ul sau nailonul) în monomeri care pot fi purificați și re-polimerizați, obținându-se materiale de o calitate comparabilă cu cea a plasticului virgin.

Reciclarea chimică are un mare potențial, deoarece permite tratarea deșeurilor plastice mixte sau contaminate, care nu pot fi reciclate mecanic. Totuși, aceste procese necesită temperaturi ridicate, catalizatori scumpi și un consum mare de energie, ceea ce ridică probleme de eficiență și cost.

3. Reciclarea energetică

Când plasticul nu poate fi reciclat nici mecanic, nici chimic, rămâne opțiunea reciclării energetice, adică recuperarea energiei prin incinerare. Plasticul are o valoare calorică ridicată, similară cu cea a petrolului, iar prin arderea controlată se poate produce energie electrică sau termică. În multe țări europene, inclusiv Germania și Suedia, deșeurile plastice nereciclabile sunt utilizate în centrale termice speciale.

Totuși, reciclarea energetică ridică preocupări legate de emisii. Chiar dacă instalațiile moderne dispun de filtre și sisteme de control al poluării, procesul poate genera dioxid de carbon și alte gaze toxice. Din această cauză, reciclarea energetică este considerată o soluție de ultimă instanță, menită să reducă volumul deșeurilor, dar nu să înlocuiască reciclarea propriu-zisă.

Metode emergente și tehnologii inovatoare

O direcție promițătoare în cercetarea actuală o reprezintă bioreciclarea, o metodă inspirată din natură. Oamenii de știință au descoperit bacterii și enzime capabile să descompună polimeri sintetici, cum ar fi PET-ul, în componente reutilizabile. Enzime precum PETază și MHETază, identificate în bacterii izolate din soluri contaminate cu plastic, pot transforma sticlele PET în monomeri în doar câteva ore. Companii din Europa, Japonia și SUA lucrează deja la aplicarea industrială a acestor enzime, care ar putea revoluționa reciclarea și reduce dependența de procesele termice.

O altă inovație este reprezentată de reciclarea asistată de inteligență artificială, care utilizează sisteme de viziune computerizată pentru a identifica și sorta automat tipurile de plastic cu o precizie superioară metodei manuale. De asemenea, cercetările în domeniul nanotehnologiei promit dezvoltarea de catalizatori eficienți energetic pentru procesele de depolimerizare.

Problemele actuale ale reciclării

În ciuda progreselor tehnologice, reciclarea plasticului se confruntă cu obstacole semnificative. În primul rând, rata globală de reciclare rămâne scăzută: mai puțin de 10% din plasticul produs la nivel mondial este efectiv reciclat. Restul ajunge în depozite de deșeuri, în natură sau este incinerat, contribuind la emisiile de gaze cu efect de seră.

În al doilea rând, contaminarea materialelor colectate – prin amestecarea plasticului curat cu resturi alimentare sau alte deșeuri – reduce eficiența procesului. De asemenea, costurile economice ale colectării, sortării și procesării depășesc adesea valoarea materialului reciclat, făcând reciclarea neatractivă pentru unele companii.

Un alt factor este lipsa infrastructurii adecvate, mai ales în țările în curs de dezvoltare, unde plasticul ajunge adesea direct în mediu. Aici, lipsa politicilor de gestionare a deșeurilor și a educației ecologice accentuează problema. În plus, microplasticul, fragmente minuscule rezultate din degradarea plasticului, au devenit o nouă amenințare: ele pătrund în lanțurile trofice, afectând fauna marină și, indirect, sănătatea omului.

Responsabilitatea colectivă

Reciclarea plasticului nu poate fi realizată doar prin tehnologie sau legislație – ea necesită o schimbare de mentalitate la nivelul fiecărui individ. Fiecare sticlă aruncată la gunoi, în loc să fie pusă într-un container de reciclare, înseamnă un pas înapoi pentru mediu. Educația ecologică, începută din școală, este vitală pentru formarea unei generații conștiente de impactul propriilor acțiuni.

De asemenea, autoritățile locale trebuie să creeze infrastructura necesară, iar companiile să adopte modele de producție responsabilă. Numai prin cooperare – între guverne, industrie și cetățeni – reciclarea poate deveni o practică normală și eficientă.

The post Reciclarea plasticului este o expresie a responsabilității față de planetă appeared first on Info Natura.

Deșeurile periculoase, o moștenire nedorită a civilizației moderne

Florin Mitrea — Mon, 06 Oct 2025 07:00:00 +0000

Progresul tehnologic și dezvoltarea economică au adus beneficii semnificative omenirii, dar în același timp au generat o serie de consecințe grave asupra mediului. Printre acestea, deșeurile periculoase reprezintă una dintre cele mai mari amenințări la adresa sănătății umane și a echilibrului ecosistemelor. Ele nu doar că persistă în mediu pentru perioade îndelungate, dar au și capacitatea de a contamina solul, apa și aerul, creând riscuri majore pentru toate formele de viață.

În acest context, analiza celor mai periculoase tipuri de deșeuri rezultate din activitățile umane devine esențială pentru înțelegerea și gestionarea impactului lor.

1. Deșeurile radioactive

Printre cele mai temute și mai persistente forme de poluare se află deșeurile radioactive, generate în principal de centralele nucleare, de activitățile militare și medicale. Substanțe precum uraniul, plutoniul sau cesiul-137 emit radiații ionizante care pot afecta structura genetică a organismelor vii.

Un accident nuclear, precum cel de la Cernobîl sau Fukushima, a arătat cât de devastatoare pot fi efectele acestor deșeuri, contaminând regiuni întregi pentru sute sau chiar mii de ani. Expunerea la radiații poate cauza cancere, mutații genetice și boli cronice, iar remedierea zonelor afectate este extrem de dificilă și costisitoare.

Se estimează că, anual, aproximativ 400.000 de metri cubi de deșeuri radioactive sunt generate la nivel global, cantitate care necesită depozitare în condiții de siguranță extremă.

2. Deșeurile chimice industriale

Industria chimică modernă produce o gamă variată de substanțe toxice, multe dintre ele ajungând să fie clasificate drept deșeuri periculoase. Pesticidele, solvenții, metalele grele și compușii organici persistenți (precum PCB-urile) se acumulează în mediu și pot provoca efecte nocive asupra sănătății. În sol și apă, aceste substanțe se transmit prin lanțurile trofice, ajungând în final în organismul uman.

Se estimează că peste 300 de milioane de tone de deșeuri chimice periculoase sunt generate anual la nivel global. Un exemplu notoriu este poluarea cu dioxine, substanțe extrem de toxice rezultate din procese industriale sau din incinerarea necontrolată a deșeurilor.

3. Deșeurile medicale și biologice

Activitățile din spitale, laboratoare și centre de cercetare generează deșeuri biologice și medicale care pot fi extrem de periculoase. Această categorie include seringi folosite, pansamente contaminate, culturi bacteriene sau organe eliminate în urma intervențiilor chirurgicale. Dacă nu sunt neutralizate corespunzător, aceste deșeuri pot răspândi boli infecțioase, uneori cu potențial epidemic.

Potrivit Organizației Mondiale a Sănătății, se produc anual peste 16 miliarde de seringi, iar o parte semnificativă dintre acestea nu este gestionată în mod sigur, contribuind la riscuri majore de contaminare.

4. Deșeurile de plastic și microplasticul

Deși la prima vedere plasticul nu pare la fel de periculos ca radiațiile sau substanțele chimice, impactul său pe termen lung este devastator. Materialele plastice au o durată de descompunere de sute de ani, iar fragmentele minuscule numite microplastic ajung în oceane, în aer și chiar în hrana umană.

Se estimează că omenirea produce aproximativ 400 de milioane de tone de plastic anual, dintre care aproape jumătate ajunge să fie aruncat după o singură utilizare. O mare parte se transformă în microplastic, care afectează ecosistemele marine și sănătatea umană.

5. Deșeurile electronice (e-waste)

Societatea modernă, dependentă de tehnologie, generează anual milioane de tone de deșeuri electronice. Telefoanele, calculatoarele și echipamentele electrocasnice conțin metale grele precum mercurul, cadmiul și plumbul, dar și substanțe chimice periculoase.

Potrivit Națiunilor Unite, în fiecare an sunt generate aproximativ 50 de milioane de tone de e-waste, iar mai puțin de 20% dintre aceste sunt reciclate corespunzător. Restul ajung în gropi de gunoi sau sunt incinerate, eliberând substanțe toxice în mediu.

6. Deșeurile petroliere

Exploatarea și transportul petrolului generează scurgeri și reziduuri care afectează grav mediul. Deversările de petrol în ape au consecințe dramatice pentru fauna marină, distrugând ecosisteme fragile și reducând biodiversitatea.

Anual, se estimează că aproximativ 1,3 milioane de tone de petrol ajung în mediu, fie accidental, fie prin activități industriale curente. În sol, hidrocarburile pot persista timp îndelungat, afectând fertilitatea și calitatea apei subterane.

7. Deșeurile urbane toxice

Orașele moderne produc cantități uriașe de deșeuri menajere, iar printre acestea se regăsesc și substanțe periculoase: baterii uzate, produse de curățenie, vopsele, cosmetice sau detergenți concentrați.

Conform estimărilor Băncii Mondiale, populația globului produce aproximativ 2 miliarde de tone de deșeuri municipale anual, dintre care o parte semnificativă conține componente toxice. Chiar dacă individual par nesemnificative, la scară globală efectele lor cumulative devin extrem de periculoase.

Ce impact au deșeurile periculoase asupra omului și naturii

Toate aceste categorii de deșeuri au un impact direct și indirect asupra sănătății umane și asupra mediului. Oamenii pot fi expuși la toxine prin aer, apă sau hrană, ceea ce duce la boli cronice, dereglări hormonale, cancer sau probleme neurologice. În același timp, ecosistemele își pierd echilibrul, iar specii întregi pot fi amenințate cu dispariția. Efectele nu se manifestă întotdeauna imediat, dar pot persista pe parcursul mai multor generații.

Posibile soluții și responsabilități

Gestionarea deșeurilor periculoase reprezintă o provocare globală care necesită colaborare internațională, inovație tehnologică și schimbări în comportamentul consumatorilor. Printre soluțiile posibile se numără:

reciclarea și tratarea controlată a deșeurilor electronice și chimice;
neutralizarea și depozitarea sigură a deșeurilor radioactive;
educarea populației privind separarea și eliminarea responsabilă a deșeurilor urbane;
dezvoltarea de alternative ecologice pentru materiale plastice și substanțele toxice;
reglementări stricte și monitorizare internațională pentru prevenirea poluării transfrontaliere.

The post Deșeurile periculoase, o moștenire nedorită a civilizației moderne appeared first on Info Natura.

Poluarea cu metale grele, o provocare globală, dar adesea subtilă

Florin Mitrea — Sat, 27 Sep 2025 09:00:00 +0000

În ultimele decenii, discuțiile despre poluare au devenit un subiect central al dezbaterilor științifice și sociale. Dacă în trecut accentul era pus mai ales pe poluarea aerului cu dioxid de carbon sau pe acumularea plasticului în oceane, astăzi atenția specialiștilor se îndreaptă și către o problemă mai puțin vizibilă, dar extrem de periculoasă: poluarea cu metale grele.

Poluarea cu metale reprezintă o formă de contaminare a mediului care se instalează în tăcere, dar ale cărei efecte persistă pe termen lung și afectează profund atât ecosistemele, cât și sănătatea oamenilor.

Ce sunt metalele grele și de ce sunt periculoase?

Metalele grele sunt elemente chimice cu o densitate ridicată, mai mare de 5 g/cm³, și includ substanțe precum plumbul (Pb), mercurul (Hg), cadmiul (Cd), arsenul (As), cromul (Cr) sau nichelul (Ni). Unele dintre acestea au roluri esențiale în organisme, precum zincul sau cuprul, fiind necesare în cantități mici pentru procesele biologice. Însă, atunci când concentrațiile lor depășesc limitele naturale, ele devin toxice și pot provoca dezechilibre grave.

Pericolul acestor metale derivă din faptul că ele nu se degradează și nu pot fi distruse. Odată eliberate în sol, apă sau atmosferă, ele rămân active timp de sute sau chiar mii de ani. Mai mult decât atât, au capacitatea de a se acumula în organisme printr-un proces numit bioacumulare, urmat adesea de biomagnificare, atunci când metalele se concentrează tot mai mult pe măsură ce urcă pe lanțul trofic. Astfel, ceea ce începe cu o cantitate redusă de cadmiu într-o plantă se poate transforma într-o doză letală pentru un animal sau un om aflat la capătul lanțului trofic.

Surse de poluare cu metale grele

Originea poluării cu metale grele este diversă și poate fi atât naturală, cât și antropogenă. În mod natural, erupțiile vulcanice, eroziunea rocilor sau procesele geologice pot elibera în mediu cantități reduse de metale grele. Totuși, contribuția naturii este infimă în comparație cu cea a activităților umane.

Industrializarea accelerată a adus cu sine o explozie de surse de poluare. Industria metalurgică, mineritul, arderea combustibililor fosili, fabricile de ciment sau procesele chimice eliberează masiv plumb, cadmiu și mercur în aer și apă. Agricultura contribuie, de asemenea, prin utilizarea pesticidelor și îngrășămintelor chimice ce conțin arsen sau cadmiu.

În plus, deșeurile electronice reprezintă o problemă globală majoră: bateriile, plăcile de circuite și echipamentele electrice aruncate necorespunzător eliberează metale grele în sol, contaminând terenurile agricole și apele subterane.

Un exemplu ilustrativ îl reprezintă poluarea cu mercur din Japonia, în orașul Minamata, unde în anii ’50 deversările industriale au dus la apariția unei boli neurologice grave, cunoscută astăzi sub numele de „boala Minamata”. Această tragedie a demonstrat pentru prima dată, la scară globală, cât de devastatoare pot fi efectele metalelor grele asupra sănătății publice.

Impactul asupra ecosistemelor

Ecosistemele sunt extrem de vulnerabile la poluarea cu metale grele. Solurile contaminate își pierd fertilitatea, iar microorganismele care asigură ciclul substanțelor nutritive sunt distruse sau inhibate. În apă, metalele grele afectează direct planctonul și organismele acvatice, ceea ce duce la dezechilibre majore în rețelele trofice.

Plantele absorb metalele prin rădăcini și le stochează în țesuturi, proces ce afectează atât creșterea, cât și fotosinteza. Animalele erbivore care consumă aceste plante devin, la rândul lor, purtători ai contaminării. În final, oamenii, consumatori aflați la vârful piramidei ecologice, sunt expuși unor doze mari de metale toxice prin intermediul alimentației.

Un caz frecvent întâlnit este contaminarea peștilor cu mercur, mai ales a speciilor prădătoare precum tonul sau peștele-spadă. Consumul regulat al acestora poate aduce în organism niveluri periculoase de mercur, afectând sistemul nervos și dezvoltarea cognitivă, în special la copii.

Ce efecte are poluarea cu metale grele asupra omului

Consecințele expunerii la metale grele asupra organismului uman sunt multiple și severe.

Plumbul afectează sistemul nervos, în special la copii, unde provoacă întârzieri de dezvoltare, tulburări cognitive și probleme de comportament.
Mercurul este neurotoxic și poate provoca tulburări motorii, pierderea memoriei și afectarea rinichilor.
Cadmiul atacă sistemul osos și rinichii, fiind asociat cu osteoporoză și insuficiență renală.
Arsenul, prezent în unele ape subterane, este recunoscut ca agent cancerigen, favorizând apariția cancerului de piele, plămâni și vezică urinară.
Cromul hexavalent, utilizat în procese industriale, este extrem de toxic și legat de boli respiratorii și cancer.

Gravitatea acestor efecte depinde de durata expunerii, de concentrația metalelor și de vulnerabilitatea fiecărui individ. Totuși, având în vedere că aceste substanțe nu pot fi eliminate ușor din organism, riscul acumulării cronice este foarte ridicat.

Soluții și perspective de remediere

Deși problema poluării cu metale grele este complexă și dificil de gestionat, cercetătorii și factorii de decizie au identificat o serie de soluții.

La nivel preventiv, este esențială reducerea surselor de poluare. Legislația europeană și internațională a introdus norme stricte privind emisiile industriale și gestionarea deșeurilor periculoase. Tehnologiile moderne de filtrare și reciclare pot reduce semnificativ cantitatea de metale eliberată în mediu.

La nivel de remediere, se dezvoltă metode inovatoare precum fitoremedierea, proces prin care anumite plante, numite hiperacumulatoare, absorb și stochează metale grele din sol. Exemple sunt floarea-soarelui sau muștarul indian, utilizate deja în zone contaminate. De asemenea, cercetările în domeniul biotehnologiei explorează rolul microorganismelor capabile să transforme compuși toxici în forme mai puțin nocive.

Nu în ultimul rând, monitorizarea și educația populației joacă un rol crucial. Informarea consumatorilor despre riscurile asociate consumului de pește contaminat sau a apei provenite din surse nesigure este vitală pentru prevenirea intoxicațiilor.

Exemple de contaminare cu metale grele

Unul dintre cele mai cunoscute cazuri recente este cel din Flint, Michigan (SUA), unde, începând din 2014, schimbarea sursei de apă potabilă a dus la contaminarea rețelei cu plumb. Mii de locuitori, inclusiv copii, au fost expuși la concentrații ridicate, ceea ce a declanșat o criză de sănătate publică și un scandal național.

În China, regiunea Hunan este considerată una dintre cele mai afectate de poluarea cu cadmiu, rezultat al exploatării miniere și al activităților industriale. Testele efectuate pe solurile agricole au arătat niveluri ridicate de cadmiu, care s-au transferat în orez, aliment de bază pentru populație. Acest fenomen a atras atenția cercetătorilor și a autorităților, deoarece expunerea pe termen lung duce la boli renale și osoase.

Un alt exemplu alarmant provine din India, în special din zona Gange-ului, unde apele subterane sunt contaminate cu arsen. Se estimează că milioane de persoane consumă apă cu niveluri periculoase de arsen, ceea ce a dus la creșterea incidenței cancerului și a altor boli cronice.

În România, studiile recente au identificat zone cu soluri contaminate de activități miniere istorice, în special în Maramureș și Valea Jiului, unde concentrațiile de plumb și cadmiu depășesc limitele admise. Deși unele mine au fost închise, poluarea persistentă continuă să afecteze solurile și apele locale.

Aceste exemple arată că poluarea cu metale grele nu este o problemă izolată, ci un fenomen global, prezent atât în țările dezvoltate, cât și în cele aflate în curs de dezvoltare.

The post Poluarea cu metale grele, o provocare globală, dar adesea subtilă appeared first on Info Natura.

Materialele plastice – peste tot în jurul și în interiorul nostru

Florin Mitrea — Fri, 29 Aug 2025 05:00:00 +0000

Materialele plastice reprezintă unul dintre cele mai remarcabile materiale create vreodată. Sunt ieftine, ușoare și extrem de versatile. Pot fi modelate în orice, de la sacoșe de cumpărături la instrumente care salvează vieți în spitale, și sunt curate, sigure și pot fi sterilizate. În funcție de scopul lor, pot fi folosite o singură dată – de exemplu, în medii medicale unde igiena este esențială – sau pot fi păstrate în funcțiune ani de zile.

În mod surprinzător, plasticul poate avea chiar și beneficii pentru mediu datorită greutății sale reduse, ceea ce reduce consumul de combustibil în timpul transportului. Însă am devenit atât de dependenți de plastic încât producția globală a ajuns la aproximativ 414 milioane de tone în 2023 – o cifră care continuă să crească în fiecare an.

Plasticul face parte din nenumărate obiecte de zi cu zi. Luați o periuță de dinți: perii sunt de obicei din nailon, în timp ce mânerul este adesea fabricat din polietilenă sau polipropilenă ușoară. O periuță de dinți manuală ar putea avea un volum de 8,5-19 cm³. Acum imaginați-vă că, în timp, se descompune în microplastic – fragmente mai mici de cinci milimetri – sau chiar nanoplastic, care sunt de o mie de ori mai mici.

Dacă microplasticul poate avea dimensiuni de doar 1 micrometru (aproximativ dimensiunea unei bacterii) – sau chiar 0,1 micrometri (aproximativ dimensiunea virusului SARS-CoV-2) – o singură periuță de dinți s-ar putea descompune teoretic în 8,5-19 trilioane de particule de microplastic. Iar aceste particule sunt suficient de mici pentru a fi inhalate sau ingerate.

Materialele plastice nu „dispar” pur și simplu în mediu: ele se fragmentează. Lumina soarelui, în special radiațiile ultraviolete B (UV-B), face plasticul fragil; stresul fizic – valurile, vântul, abraziunea – îl sparg în bucăți din ce în ce mai mici. Chiar și starea stratului de ozon stratosferic, care controlează cât de mult UV-B ajunge pe Pământ, poate influența viteza cu care se degradează materialele plastice. Unele bacterii și ciuperci pot contribui, de asemenea, la descompunerea anumitor materiale plastice, dar acest lucru este lent și adesea incomplet.

Rezultatul? Majoritatea deșeurilor de plastic ajung ca o supă de particule de micro- și nanoplastic care plutesc prin mediul nostru. În timp ce resturile de plastic mai mari pot cauza daune evidente, cum ar fi încurcarea animalelor sălbatice sau înghițirea acestora de către păsările marine, microplasticul reprezintă o problemă mai discretă, dar potențial mai insidioasă.

Materialele plastice sunt peste tot

Microplasticul a fost descoperit până acum în interiorul a 1.300 de specii de nevertebrate și este prezent la fiecare nivel al lanțului trofic. Aceste particule sunt asemănătoare uleiului (sunt hidrofobe), ceea ce le ajută să traverseze membranele biologice și să intre în celulele organismelor vii – spre deosebire de particulele iubitoare de apă (hidrofile), cum ar fi grăuncioarele de nisip, care urmează o cale biologică diferită.

De asemenea, dimensiunea lor contează. Particulele mai mici pot călători mai ușor în interiorul corpului, ajungând la organe departe de locul unde au intrat inițial. Expunerea poate avea loc prin înot în apă poluată sau prin alimente și băuturi – fie pentru că alimentele în sine conțin particule de plastic (cum ar fi fructele de mare din apele contaminate), fie pentru că au fost contaminate în timpul ambalării sau al prelucrării industriale.

Micro- și nanoplasticul pot fi, de asemenea, inhalate odată cu praful din aer, în special în anumite locuri de muncă, cum ar fi fabricarea textilelor sau sablarea cu materiale pe bază de plastic. În viața de zi cu zi, putem inhala fibre sintetice desprinse din haine sau particule minuscule eliberate din uzura anvelopelor.

Odată în ajuns interior, s-a constatat că microplasticul se deplasează – un proces numit translocație – în interiorul animalelor, un fenomen care nu a fost încă descoperit la oameni.

Dovezile actuale arată că particulele de micro- și nanoplastic sunt prezente în ficatul, rinichii, plămânii, splina, sângele, inima și creierul uman. Într-un studiu, fragmente de nanoplastic de polietilenă au fost detectate în creierul uman, în concentrații mai mari decât în ficat și rinichi. Acestea au fost găsite în placa de grăsime din artere, care este asociată de probleme cardiovasculare. De asemenea, au fost găsite în placentă și laptele matern, ceea ce sugerează că aceste particule pot fi transferate între generații.

Având în vedere cât de comune sunt materialele plastice în alimente și băuturi, prezența lor în corpul uman nu este surprinzătoare – dar detectarea lor este o provocare din punct de vedere tehnic. Probele sunt adesea colectate în medii spitalicești, unde materialele plastice sunt peste tot, creând un risc ridicat de contaminare.

Sunt dăunătoare?

Cercetătorii încep să investigheze asocierile dintre particulele de plastic și afecțiunile de sănătăte, inclusiv bolile cardiovasculare, fibroza pulmonară – o boală pulmonară în care țesutul devine cicatrizat și rigid, ceea ce îngreunează respirația –, precum și bolile hepatice și intestinale.

Însă cercetările sunt încă la început. Vor fi necesare studii epidemiologice la scară largă, care ar putea dura ani de zile până la finalizare, pentru a determina dacă materialele plastice cauzează direct aceste boli.

Imaginea care se conturează nu este liniștitoare. În timp ce oamenii de știință încă descoperă întreaga gamă de riscuri, principiul precauției sugerează că ar trebui să acționăm acum pentru a reduce expunerea. Aceasta înseamnă să continuăm să urmărim modul în care materialele plastice se descompun, cum intră în corpul nostru și ce ar putea face odată ce pătrund înăuntru.

Microplasticul nu mai este „doar” o problemă de mediu, ci reprezintă o problemă de sănătate publică. Și pentru că producția de plastic este încă în creștere, amploarea problemei este probabil să crească înainte de a se micșora.

Sursa: The Conversation

The post Materialele plastice – peste tot în jurul și în interiorul nostru appeared first on Info Natura.

Deșeurile de alimente, utilizate la fabricarea plasticului biodegradabil

Florin Mitrea — Fri, 25 Jul 2025 05:00:00 +0000

Omenirea aruncă la gunoi cantități enorme de resturi de alimente, dintre care marea majoritate ajung la gropile de gunoi, unde putrezesc și se descompun, eliberând metan și dioxid de carbon. În același timp, lumea se îneacă în plastic. Sticlele, pungile și foliile se descompun în microplastic, care se infiltrează în apă, sol și, în cele din urmă, în corpul nostru.

Însă cercetătorii de la Universitatea din Binghamton, Statele Unite, au descoperit o soluție la problema deșeurilor alimentare, pe care au reușit să le transforme în plastic biodegradabil. Acest tip de plastic nu mai persistă în mediul înconjurător timp de sute de ani.

„Putem utiliza deșeurile de alimente drept resursă pentru numeroase produse industriale, iar polimerul biodegradabil este doar unul dintre aceste produse”, spun cercetătorii. „Ne propunem nu doar să valorificăm deșeurile de alimente, ci și să reducem costurile de fabricație ale acestui polimer prietenos cu mediul. Mai există și alte opțiuni, precum generarea biocombustibililor și a biochimicalelor.”

Plastic din alimente și gândaci

Fabricarea astăzi a plasticului biodegradabil este destul de costisitoare. De obicei, producătorii încep cu materii prime pentru zahărul rafinat și cultivă microbi în culturi pure – etape care adaugă costuri și limitează scara de producție.

Autorii studiului au avut o abordare diferită. Ei au fermentat deșeurile de alimente pentru a produce acid lactic (o sursă de carbon) și au adăugat sulfat de amoniu ca sursă de azot. Bulionul rezultat a fost administrat bacteriei Cupriavidus necator, o bacterie cunoscută pentru stocarea carbonului sub forma compusului denumit polihidroxialcanoat (PHA) – un poliester biodegradabil și biocompatibil.

Celulele sintetizează PHA sub formă de granule de stocare internă. Cercetătorii pot recupera aproximativ 90% din ceea ce produc microbii și pot transforma compusul în pelicule, ambalaje sau articole turnate, care pot fi biodegradate în anumite condiții potrivite.

Rezultatele de laborator sunt promițătoare, însă impactul real depinde de scara la care ele pot fi reproduse. Următorul obiectiv al echipei de cercetători este de a extinde procesul și de a confirma dacă randamentele, costurile și calitatea produsului se mențin constante în reactoare mai mari și fluxuri de deșeuri mai variabile.

Sursa: Earth.com

The post Deșeurile de alimente, utilizate la fabricarea plasticului biodegradabil appeared first on Info Natura.