Ecosistemele marine sunt medii acvatice cu niveluri ridicate de sare dizolvată, cum sunt întâlnite în ocean sau în apropierea acestuia. Ecosistemele marine sunt definite de factorii lor biotici (vii) și abiotici (nevii) unici. Factorii biotici includ plantele, animalele și microbii; factorii abiotici importanți includ cantitatea de lumină solară din ecosistem, cantitatea de oxigen și nutrimente dizolvate în apă, apropierea de țărm, adâncimea și temperatura.
Lumina soarelui este unul dintre cei mai importanți factori abiotici pentru ecosistemele marine. Este atât de importantă încât oamenii de știință clasifică părți ale ecosistemelor marine – până la trei – după cantitatea de lumină pe care o primesc. Partea cea mai de sus a unui ecosistem marin este zona eufotică, extinzându-se până la 200 de metri sub suprafață. La această adâncime, există suficientă lumină pentru activitatea fotosintetică regulată. Majoritatea vieții marine trăiește în această zonă. Sub zona eufotică se află zona disfotică, ce poate ajunge de la 200 până la 1.000 de metri sub suprafață. La aceste adâncimi, lumina soarelui este încă disponibilă, dar doar suficientă pentru a facilita o oarecare fotosinteză. Sub zona disfotică se află zona afotică, ce nu primește deloc lumină solară.
Tipuri de ecosisteme marine
Oamenii de știință împart ecosistemele marine în mai multe categorii mari, deși există discrepanțe în funcție de sursă cu privire la ceea ce se califică drept ecosistem marin. Numărul ecosistemelor marine este dezbătut activ. Deși există unele dezacorduri, mai multe tipuri de ecosisteme marine sunt în mare măsură convenite: estuare, mlaștini sărate, păduri de mangrove, recife de corali, oceanul deschis și adâncul oceanului.
Un estuar este o zonă de coastă în care oceanele se întâlnesc cu râurile. Aici, nutrimentele și sărurile din ocean se amestecă cu cele din râu în regiunile ferite de vreme extremă. Drept urmare, estuarele sunt printre cele mai productive locuri de pe Pământ și susțin multe tipuri de viață. În plus, deoarece sunt situate acolo unde râurile se unesc cu oceanul, estuarele au susținut în mod tradițional multe comunități umane și activități precum pescuitul și transportul.
În timp ce estuarele se formează acolo unde oceanul se întâlnește cu râurile, mlaștinile sărate apar acolo unde oceanele se întâlnesc cu uscatul. Aceste locuri sunt bogate în nutrimente din sedimentele aduse de ocean. Mlaștinile sunt inundate în mod regulat în timpul fluxului, făcând pământul din jur umed și sărat. Ca urmare, solul are un conținut scăzut de oxigen și este plin de materie în descompunere. Aceste ecosisteme sunt dominate de arbuști și ierburi cu creștere redusă.
Un alt ecosistem de coastă este pădurea de mangrove. Pădurile de mangrove se găsesc în zone tropicale. Aceste ecosisteme se inundă frecvent cu apă oceanică, scufundând rădăcinile arborilor de mangrove. Sistemele radiculare ale mangrovelor filtrează sarea și stau deasupra solului pentru a avea acces la oxigen. Acești copaci oferă adăpost pentru o varietate de specii. Animalele, cum ar fi peștii, crabii, creveții, reptilele și amfibienii, trăiesc printre rădăcinile mangrovelor, în timp ce coronamentul acestora oferă un loc de cuibărit pentru păsări.
Puțin mai departe în oceanul tropical se află recifele de corali, ecosisteme din zonă eufotică formate din exoscheletul secretat de polipii de corali. Aceste exoschelete formează structuri complexe care adăpostesc multe organisme diferite. Recifele de corali sunt ecosisteme extrem de diverse, care găzduiesc bureți, crustacee, moluște, pești, țestoase, rechini, delfini și multe alte creaturi. După unele calcule, recifele de corali pot reprezenta un sfert din toate speciile oceanice.
Dincolo de recifele de corali se află oceanul deschis. Ecosistemele oceanice deschise variază foarte mult pe măsură ce adâncimea oceanului se schimbă. La suprafața oceanului, în zona eufotică, ecosistemul primește multă lumină și oxigen și susține multe organisme fotosintetice. Multe dintre organismele pe care le asociem cu ecosistemele marine, cum ar fi balenele, delfinii, caracatițele și rechinii, trăiesc în oceanul deschis.
Pe măsură ce adâncimea oceanului crește, acesta devine mai întunecat, mai rece și cu mai puțin oxigen disponibil. Organismele care trăiesc în ecosistemele de adâncime din zonele disfotice și afotice au adaptări neobișnuite care le ajută să supraviețuiască în aceste medii provocatoare. Unele organisme au guri extrem de mari care le permit să prindă orice nutrimente ce cad de la adâncimi mai mici ale oceanului. Altele s-au adaptat pentru a-și obține energia prin chimiosinteza substanțelor chimice din izvoarele hidrotermale.
Sursa: National Geographic